O
jumătate de oră mai tîrziu, Piața Palatului a fost biciuită de primele
gloanțe, dar demonstranții, înfierbîntați de boarea caldă a libertății,
inițial nu le dăduseră importanță.
Daniela Popescu, aflată în fața unui bloc cenușiu în care de zeci de ani securitatea avea mai multe apartamente conspirative, se întoarse pur și simplu spre Palatul Regal întrucît dintr-acolo venea un zgomot surprinzător. Asculta cu atenție, la fel de neîncrezătoare ca și ceilalți. Dar nu s-a adăpostit.
După cîteva clipe, focurile deveniră mai dese. Totuși manifestanții continuau să cînte și să-și strige lozincile.
Unii priveau spre palat, unde în aripa dreaptă, cea a muzeului național, se vedeau lumini aprinse. În schimb aripa stîngă, în care se afla consiliul de stat, era cufundată în beznă. Doar din timp în timp se vedea fulgerînd o lumină albastră misterioasă.²²
(²² Semnalele luminoase albastre apar distincte pe o casetă video a unui particular.)
Acolo, în întunericul adînc, oamenii direcției 5 intraseră în plină acțiune. După terminarea ședinței de organizare de la comitetul central, adică pe la orele 19, primiseră ordinul să reia „apărarea aparatului de stat și de partid”. Cîțiva demonstranți încercaseră, în delirul libertății ce-i cuprinsese, să ia cu asalt și Palatul Regal, declanșînd astfel primele împușcături. Ofițerii securiști, care încă din ziua precedentă asigurau paza sediului direcției dar și a centrului de informare și documentare - CID - deschiseră și ei focul. În primele ore nu a fost nimeni rănit în piață, căci gloanțele erau destinate doar avertizării și eventual alungării masei ce nu mai putea fi controlată.
În timp ce clădirea comitetului central, în care se afla elita politică, nu fusese nici un moment obiectivul tragerilor, securiștii continuau să-și împroaște cu furie proiectilele în direcția pieței. Totuși, în jurul orelor 21, fuseseră culcați la pămînt primii civili, probabil de gloanțe ricoșate.
Cam tot atunci, intrară în luptă plini de energie și militarii. Chiar în acea după-amiază, șase TAB-uri, aparținînd grănicerilor, reapăruseră în piață, după ce toată ziua staționaseră pe străzile laterale. Faptul că în acea dimineață armata fraternizase cu poporul, era dat uitării. Majoritatea unităților fuseseră retrase în cazărmi, în cursul dimineții, dar generalul Tiaca, comandantul trupelor de grăniceri, cel care la 20 decembrie se întoarse de la Timișoara, ordonase ca o parte a grănicerilor să rămînă în stare de alarmă. Cînd situația din piață i se păruse imposibil de controlat, dăduse din nou ordinul de deschidere a focului.²³ (²³ Generalul Tiaca ordonase, încă de la 21 decembrie 1989, unutăților sale să intensifice controalele. În noaptea dinspre 23 decembrie 1989 acest devotat al lui Ceaușescu rămăsese la sediul comandamentului trupelor de grăniceri.)
Între timp, în „casa partidului”, șeful statului major Gușă telefona de zor la ministerul apărării, fără să reușească să obțină legătura radio cu TAB-urile din piață, pentru a le ordona încetarea focului. Nimeni nu știa precis cine și asupra cui trăgea.
În piață, cîțiva civili agitați dădeau ordine soldaților, care își îndreptau mitralierele spre Palatul Regal şi îşi goleau încărcătoarele ca scoşi din minţi. Piaţa se luminase de miile de gloanţe trasoare roşii şi albe.
Un civil implora disperat de la balcon, cerînd soldaţilor să oprească tragerile. Dar deodată apărătorii revoluţiei din clădirea comitetului central, care primiseră arme şi pistoale mitralieră AKM, deschiseră şi ei focul. Bătălia se întinse acum şi asupra comitetului central înainte să se fi dat vreun ordin.
Daniela Popescu, aflată în fața unui bloc cenușiu în care de zeci de ani securitatea avea mai multe apartamente conspirative, se întoarse pur și simplu spre Palatul Regal întrucît dintr-acolo venea un zgomot surprinzător. Asculta cu atenție, la fel de neîncrezătoare ca și ceilalți. Dar nu s-a adăpostit.
După cîteva clipe, focurile deveniră mai dese. Totuși manifestanții continuau să cînte și să-și strige lozincile.
Unii priveau spre palat, unde în aripa dreaptă, cea a muzeului național, se vedeau lumini aprinse. În schimb aripa stîngă, în care se afla consiliul de stat, era cufundată în beznă. Doar din timp în timp se vedea fulgerînd o lumină albastră misterioasă.²²
(²² Semnalele luminoase albastre apar distincte pe o casetă video a unui particular.)
Acolo, în întunericul adînc, oamenii direcției 5 intraseră în plină acțiune. După terminarea ședinței de organizare de la comitetul central, adică pe la orele 19, primiseră ordinul să reia „apărarea aparatului de stat și de partid”. Cîțiva demonstranți încercaseră, în delirul libertății ce-i cuprinsese, să ia cu asalt și Palatul Regal, declanșînd astfel primele împușcături. Ofițerii securiști, care încă din ziua precedentă asigurau paza sediului direcției dar și a centrului de informare și documentare - CID - deschiseră și ei focul. În primele ore nu a fost nimeni rănit în piață, căci gloanțele erau destinate doar avertizării și eventual alungării masei ce nu mai putea fi controlată.
În timp ce clădirea comitetului central, în care se afla elita politică, nu fusese nici un moment obiectivul tragerilor, securiștii continuau să-și împroaște cu furie proiectilele în direcția pieței. Totuși, în jurul orelor 21, fuseseră culcați la pămînt primii civili, probabil de gloanțe ricoșate.
Cam tot atunci, intrară în luptă plini de energie și militarii. Chiar în acea după-amiază, șase TAB-uri, aparținînd grănicerilor, reapăruseră în piață, după ce toată ziua staționaseră pe străzile laterale. Faptul că în acea dimineață armata fraternizase cu poporul, era dat uitării. Majoritatea unităților fuseseră retrase în cazărmi, în cursul dimineții, dar generalul Tiaca, comandantul trupelor de grăniceri, cel care la 20 decembrie se întoarse de la Timișoara, ordonase ca o parte a grănicerilor să rămînă în stare de alarmă. Cînd situația din piață i se păruse imposibil de controlat, dăduse din nou ordinul de deschidere a focului.²³ (²³ Generalul Tiaca ordonase, încă de la 21 decembrie 1989, unutăților sale să intensifice controalele. În noaptea dinspre 23 decembrie 1989 acest devotat al lui Ceaușescu rămăsese la sediul comandamentului trupelor de grăniceri.)
Între timp, în „casa partidului”, șeful statului major Gușă telefona de zor la ministerul apărării, fără să reușească să obțină legătura radio cu TAB-urile din piață, pentru a le ordona încetarea focului. Nimeni nu știa precis cine și asupra cui trăgea.
În piață, cîțiva civili agitați dădeau ordine soldaților, care își îndreptau mitralierele spre Palatul Regal şi îşi goleau încărcătoarele ca scoşi din minţi. Piaţa se luminase de miile de gloanţe trasoare roşii şi albe.
Un civil implora disperat de la balcon, cerînd soldaţilor să oprească tragerile. Dar deodată apărătorii revoluţiei din clădirea comitetului central, care primiseră arme şi pistoale mitralieră AKM, deschiseră şi ei focul. Bătălia se întinse acum şi asupra comitetului central înainte să se fi dat vreun ordin.
Printre
numeroșii apărători se afla și inginerul Dan Hazaparul, care primise,
prezentînd buletinul de identitate, o armă veche pe care o vîrîse
printr-o fereastră îngustă de la primul etaj al clădirii comitetului
central luminată ca ziua. Ca și alte duzini de diletanți timorați,
trăgea și el, fără să țintească, în întunericul de afară, în care
mitralierele TAB-urilor răspunzînd cu răpăitul lor.
După cîteva ceasuri, ofițerii direcției 5, începură să dea foc actelor sortate și documentelor ce nu mai erau necesare. Flăcări roșii-gălbui izbucniră și din sediile securității aflate în jur. Intrat și el în continuare, generalul Gușă chemase alte unități de întărire, al căror foc continuu incendie în curînd și cupola Bibliotecii.
Acum întăririle și mijloacele de luptă soseau din toate părțile. Soldați și recruți fără suficientă instrucție trăgeau de zor, ca și civilii care nu voiau să-și abandoneze libertățile de-abia cucerite, piața devenind o scenă de apocalips. Curînd primii morți rămăseseră întinși pe uriașa întindere de asfalt, luminați de proiectoarele televiziunii și de gloanțele trasoare.
Către orele 23 echipa de televiziune franceză de la „La cinq” se înființase la locul desfășurării acestor incredibile scene pentru a filma lupta. Operatorul Du Tertre se repezi în prima linie, pe cînd reporterul Calderon se adăposti în spatele unui tanc. Acesta, fără vreun avertisment, făcu o manevră bruscă înainte, apoi se dădu încet înapoi. Ziaristul, ascuns în spatele vehiculului, complet surprins de aceste mișcări, fusese aruncat la pămînt la prima deplasare, iar la a doua fu strivit, cu încetul, de șenilele tancului. Strigătele sale nu se auziseră în zgomotul asurzitor al luptei.
A trecut mai mult de o jumătate de oră pînă a observat Du Tertre petele întunecate de sînge care rămăseseră în urma tancului. Cu excepția unor părți zdrobite ale trupului, din Calderon, prietenul său, nu mai rămăsese nimic.
Cam o oră după începutul inexplicabilei declanșări a focului în tot orașul, se răspîndise cu iuțeala fulgerului bănuiala, că teroriști în slujba tiranului arestat încercau să recucerească puterea. În timp ce Ceaușeștii erau deținuți într-o cameră a unei cazărmi din Tîrgoviște, zvonurile din oraș luau dimensiuni apocaliptice. Unul din efectele panicii ce se întindea, fusese blocarea străzilor ce duceau în centru cu camioane și betoniere de mare tonaj, pentru a împiedica accesul trupelor care, chipurile, veneau dinspre Tîrgoviște. Răniți alergau văitîndu-se pe străzi, femei plîngeau și se văicăreau pe la colțuri, copiii trăgeau în noapte. Peste tot se aflau parcate în întuneric, fără nici un scop, canmioane conduse de revoluționari extenuați.
Aproape de miezul nopții luptele se întinseseră și la televiziune. Securitatea dispunea și în cartierul elitist Dorobanți, unde se afla și televiziunea, de nenumărate puncte de sprijin. În diverse vile se montaseră instalații, cu care erau supravegheate ambasadele occidentale cu sedii în acest cartier. Cu ajutorul unor antene foarte înalte erau ascultate convorbirile telefonice ale dusmanilor de clasă. Siguranța acestor locuințe conspirative era asigurată tot de ofițeri ai direcției a 5-a. În schimb, înaltul bloc al televiziunii nu prezenta vreun interes deosebit pentru ei, căci orice țintaș dibaci, ar fi putut reteza dintr-un foc lunga antenă, întrerupînd de îndată emisiunile.²⁴ (²⁴ Clădirea studiourilor televiziunii nu prezentase după terminarea luptelor nici măcar o singură urmă de proiectil. Întrucît ea este acoperită cu mozaic, urmele luptelor ar fi fost ușor de recunoscut. Însă direcția de tragere a fost în exclusivitate dinspre televiziune spre vilele din jur.)
Totuși, și aici armata începu să preia apărarea contra unui presupus atac împotriva televiziunii, întocmind în acest scop un plan amănunțit. Comandantul sectorului fusese numit maiorul Gheorghe Toader, care amplasă mai multe tancuri la porțile instituției.
Apoi asigură și clădirea mică în care se aflau studiourile, iar pe latura dinspre calea Dorobanți mai aduse cîteva TAB-uri. O formație de asalt, se adăposti în spatele zidului mic din fața blocului. Soldaților li se spuse că teroriștii se ascunseseră în vilele din față.
La orice foc de armă trebuia imediat ripostat. În plus, pe timpul nopții, circulația pe străzile din jur fusese interzisă, prin blocarea cu vehicule militare și TAB-uri așezate transversal.
Din dorința isterică de luptă, înăuntru, în instituție, se controla la lumina lanternelor de buzunar orice om. La cea mai mică mișcare mai întîi se trăgea și abia apoi se puneau întrebări. Isteria crescu pînă la paroxism cînd fu difuzată știrea că teroriștii pătrunseseră în culoarele subterane ale televiziunii, de unde pregăteau asaltul. Dar în acea noapte nu veni nici un atac, nici din clădire, nici din vilele de vis-a-vis.
Înainte ca la televiziune să fi izbucnit isteria, Iliescu și însoțitorii săi sosiseră acolo cu TAB-urile. După ce a început să se tragă din piața Palatului, ei fuseserpă în vehiculele armatei și duși la studiourile televiziunii.
La orele 20, Iliescu se adresă din nou populației neliniștite, calificînd luptele drept ultimele zvîrcoliri ale fiarei în agonie, care imediat dă înapoi în fața morții. Continuă apoi, încercînd să tempereze elanul revoluționar, cu avertismentul că sosise timpul încetării stării de euforie. „Autoritățile și reprezentanții poporului trebuie să preia controlul întregii țări”, zise el. După ce încheie cu știrea că peste o jumătate de oră se va da un nou comunicat, Iliescu și ai lui trecură la luarea măsurilor necesare pentru înlăturarea oricăror concurenți.
Mai întîi, fură îndepărtați studenții, care, la primele contacte de la comitetul central, fuseseră rugați de Iliescu să colaboreze. În timp ce grupul studenților într-o siguranță incertă, recruta aliați pe culoarele televiziunii, Iliescu se retrăsese, după tipicul folosit mai înainte, în studioul 5, unde împreună cu echipa sa restructurară lista întocmită puțin înainte în clădirea cc-ului.
Electricianul Nica, numărul 35 pe acea listă, fusese scos fără nici o explicație ca și cele ale tuturor tinerilor revoluționari. În schimb, apărură pe noua listă generalul Stănculescu și activistul Marțian care, la ordinul partidului, supraveghea programul tv. Pe noua listă apărură și Doina Cornea și Tokes, dizidenți de paradă, precum și fostul ministru de externe, Mănescu. Nici unul dintre ei nu fusese întrebat.²⁵ (²⁵ Prima „listă” a frontului fusese publicată în România liberă din 24 decembrie 1989.)
Imediat după aceea a fost „revizuit” programul fostului funcționar ONU, Dumitru Mazilu. Într-o atmosferă de discuții brutale Silviu Brucan, mentorul spiritual al grupului, a spulberat declarația în 10 puncte a concurentului său, declarație în care se cerea, printre altele, renunțarea imediat la pretenția de reprezentant unic a partidului comunist, precum și democrația pluralistă și separarea puterilor în stat. Nici măcar formula de sfîrșit a textului „Așa să ne ajute Dumnezeu” nu a fost iertată de Brucan.
În locul denumirii „forumul civic național” Brucan a mîzgălit, cu un scris înclinat, „frontul salvării naționale”.²⁶ (²⁶ Interviul cu Mazilu martie 1990, care mai poseda un exemplar al programului său modificat. Și Brucan a confirmat, într-o convorbire, „prelucrarea” programului.)
La orele 23 Iliescu se prezentă din nou în fața camerelor. Cu siguranță în voce, el citi primul comunicat al comitetului provizoriu al „frontului salvării naționale”. Cele zece puncte ale declarației prevedeau, între altele, organizare de alegeri libere în luna aprilie, desființarea privilegiului partidului comunist român de a fi singurul conducător al destinelor țării și înființarea unui sistem pluripartidist. În economie, frontul promitea restructurarea agriculturii și sprijinirea inițiativelor particulare.
În politica externă, mai spunea comunicatul, se va ține seama în primul rînd de bunele relații cu toți vecinii, precum și respectarea tuturor acordurilor internaționale. Înainte de face promisiuni, însă, Iliescu dăduse dispoziții ca frontul să preia întreaga putere în stat și să fie create de îndată consilii locale. Toate ministerele și instituțiile rămîneau în forma lor anterioară și erau puse sub conducerea frontului.
Acest comunicat fusese elaborat seara tîrziu de oamenii lui Iliescu, toți membri de partid în biroul de la etajul 11. Cu toate că în majoritatea problemelor se prevăzuseră și multe detalii privind cursul viitor, asupra odioasei securități se păstrase tăcerea absolută. Pînă și denumirea „frontului” o acceptase Iliescu. Colaboratorul lui Iliescu, Militaru, chiar în acea noapte avusese o convorbire telefonică cu Vlad, șeful securității, care rămăsese la comitetul central.
Pe la două noaptea, acesta se prezentase pentru prima oară în cariera sa, publicului. Cu toate că de-a lungul întregii zile fusese anunțată desființarea acestui temut serviciu, Vlad, prin intermediul unei casete, a declarat, cu perfidie că securitatea își schimbase direcția de acțiune. „Vă vorbește generalul colonel Iulian Vlad, comandantul trupelor securității statului și ale ministerului de interne. În această clipă istorică, toate unitățile ministerului luptă umăr la umăr alături de unitățile armatei române pentru salvarea națiunii noastre.²⁷ (²⁷ Declarația lui Vlad fusese difuzată, atît la radio, cît și la televiziune. Vezi copia emisiunii televiziunii din 23 decembrie 1989.)
Afară însă, acești „salvatori ai națiunii” trăgeau neîncetat asupra civililor nevinovați. Întregul cartier din jurul televiziunii era cufundat în întuneric. Pe aleea din fața clădirii se furișau prin noapte, tineri cu puști. La intervale regulate, generalul Toader, comandantul sectorului, dădea ordin să se răspundă din plin cu foc. Ostașii răcneau: „Teroriștii!” Lupta ținu toată noaptea, înregistrîndu-se și aici primii morți.
După cîteva ceasuri, ofițerii direcției 5, începură să dea foc actelor sortate și documentelor ce nu mai erau necesare. Flăcări roșii-gălbui izbucniră și din sediile securității aflate în jur. Intrat și el în continuare, generalul Gușă chemase alte unități de întărire, al căror foc continuu incendie în curînd și cupola Bibliotecii.
Acum întăririle și mijloacele de luptă soseau din toate părțile. Soldați și recruți fără suficientă instrucție trăgeau de zor, ca și civilii care nu voiau să-și abandoneze libertățile de-abia cucerite, piața devenind o scenă de apocalips. Curînd primii morți rămăseseră întinși pe uriașa întindere de asfalt, luminați de proiectoarele televiziunii și de gloanțele trasoare.
Către orele 23 echipa de televiziune franceză de la „La cinq” se înființase la locul desfășurării acestor incredibile scene pentru a filma lupta. Operatorul Du Tertre se repezi în prima linie, pe cînd reporterul Calderon se adăposti în spatele unui tanc. Acesta, fără vreun avertisment, făcu o manevră bruscă înainte, apoi se dădu încet înapoi. Ziaristul, ascuns în spatele vehiculului, complet surprins de aceste mișcări, fusese aruncat la pămînt la prima deplasare, iar la a doua fu strivit, cu încetul, de șenilele tancului. Strigătele sale nu se auziseră în zgomotul asurzitor al luptei.
A trecut mai mult de o jumătate de oră pînă a observat Du Tertre petele întunecate de sînge care rămăseseră în urma tancului. Cu excepția unor părți zdrobite ale trupului, din Calderon, prietenul său, nu mai rămăsese nimic.
Cam o oră după începutul inexplicabilei declanșări a focului în tot orașul, se răspîndise cu iuțeala fulgerului bănuiala, că teroriști în slujba tiranului arestat încercau să recucerească puterea. În timp ce Ceaușeștii erau deținuți într-o cameră a unei cazărmi din Tîrgoviște, zvonurile din oraș luau dimensiuni apocaliptice. Unul din efectele panicii ce se întindea, fusese blocarea străzilor ce duceau în centru cu camioane și betoniere de mare tonaj, pentru a împiedica accesul trupelor care, chipurile, veneau dinspre Tîrgoviște. Răniți alergau văitîndu-se pe străzi, femei plîngeau și se văicăreau pe la colțuri, copiii trăgeau în noapte. Peste tot se aflau parcate în întuneric, fără nici un scop, canmioane conduse de revoluționari extenuați.
Aproape de miezul nopții luptele se întinseseră și la televiziune. Securitatea dispunea și în cartierul elitist Dorobanți, unde se afla și televiziunea, de nenumărate puncte de sprijin. În diverse vile se montaseră instalații, cu care erau supravegheate ambasadele occidentale cu sedii în acest cartier. Cu ajutorul unor antene foarte înalte erau ascultate convorbirile telefonice ale dusmanilor de clasă. Siguranța acestor locuințe conspirative era asigurată tot de ofițeri ai direcției a 5-a. În schimb, înaltul bloc al televiziunii nu prezenta vreun interes deosebit pentru ei, căci orice țintaș dibaci, ar fi putut reteza dintr-un foc lunga antenă, întrerupînd de îndată emisiunile.²⁴ (²⁴ Clădirea studiourilor televiziunii nu prezentase după terminarea luptelor nici măcar o singură urmă de proiectil. Întrucît ea este acoperită cu mozaic, urmele luptelor ar fi fost ușor de recunoscut. Însă direcția de tragere a fost în exclusivitate dinspre televiziune spre vilele din jur.)
Totuși, și aici armata începu să preia apărarea contra unui presupus atac împotriva televiziunii, întocmind în acest scop un plan amănunțit. Comandantul sectorului fusese numit maiorul Gheorghe Toader, care amplasă mai multe tancuri la porțile instituției.
Apoi asigură și clădirea mică în care se aflau studiourile, iar pe latura dinspre calea Dorobanți mai aduse cîteva TAB-uri. O formație de asalt, se adăposti în spatele zidului mic din fața blocului. Soldaților li se spuse că teroriștii se ascunseseră în vilele din față.
La orice foc de armă trebuia imediat ripostat. În plus, pe timpul nopții, circulația pe străzile din jur fusese interzisă, prin blocarea cu vehicule militare și TAB-uri așezate transversal.
Din dorința isterică de luptă, înăuntru, în instituție, se controla la lumina lanternelor de buzunar orice om. La cea mai mică mișcare mai întîi se trăgea și abia apoi se puneau întrebări. Isteria crescu pînă la paroxism cînd fu difuzată știrea că teroriștii pătrunseseră în culoarele subterane ale televiziunii, de unde pregăteau asaltul. Dar în acea noapte nu veni nici un atac, nici din clădire, nici din vilele de vis-a-vis.
Înainte ca la televiziune să fi izbucnit isteria, Iliescu și însoțitorii săi sosiseră acolo cu TAB-urile. După ce a început să se tragă din piața Palatului, ei fuseserpă în vehiculele armatei și duși la studiourile televiziunii.
La orele 20, Iliescu se adresă din nou populației neliniștite, calificînd luptele drept ultimele zvîrcoliri ale fiarei în agonie, care imediat dă înapoi în fața morții. Continuă apoi, încercînd să tempereze elanul revoluționar, cu avertismentul că sosise timpul încetării stării de euforie. „Autoritățile și reprezentanții poporului trebuie să preia controlul întregii țări”, zise el. După ce încheie cu știrea că peste o jumătate de oră se va da un nou comunicat, Iliescu și ai lui trecură la luarea măsurilor necesare pentru înlăturarea oricăror concurenți.
Mai întîi, fură îndepărtați studenții, care, la primele contacte de la comitetul central, fuseseră rugați de Iliescu să colaboreze. În timp ce grupul studenților într-o siguranță incertă, recruta aliați pe culoarele televiziunii, Iliescu se retrăsese, după tipicul folosit mai înainte, în studioul 5, unde împreună cu echipa sa restructurară lista întocmită puțin înainte în clădirea cc-ului.
Electricianul Nica, numărul 35 pe acea listă, fusese scos fără nici o explicație ca și cele ale tuturor tinerilor revoluționari. În schimb, apărură pe noua listă generalul Stănculescu și activistul Marțian care, la ordinul partidului, supraveghea programul tv. Pe noua listă apărură și Doina Cornea și Tokes, dizidenți de paradă, precum și fostul ministru de externe, Mănescu. Nici unul dintre ei nu fusese întrebat.²⁵ (²⁵ Prima „listă” a frontului fusese publicată în România liberă din 24 decembrie 1989.)
Imediat după aceea a fost „revizuit” programul fostului funcționar ONU, Dumitru Mazilu. Într-o atmosferă de discuții brutale Silviu Brucan, mentorul spiritual al grupului, a spulberat declarația în 10 puncte a concurentului său, declarație în care se cerea, printre altele, renunțarea imediat la pretenția de reprezentant unic a partidului comunist, precum și democrația pluralistă și separarea puterilor în stat. Nici măcar formula de sfîrșit a textului „Așa să ne ajute Dumnezeu” nu a fost iertată de Brucan.
În locul denumirii „forumul civic național” Brucan a mîzgălit, cu un scris înclinat, „frontul salvării naționale”.²⁶ (²⁶ Interviul cu Mazilu martie 1990, care mai poseda un exemplar al programului său modificat. Și Brucan a confirmat, într-o convorbire, „prelucrarea” programului.)
La orele 23 Iliescu se prezentă din nou în fața camerelor. Cu siguranță în voce, el citi primul comunicat al comitetului provizoriu al „frontului salvării naționale”. Cele zece puncte ale declarației prevedeau, între altele, organizare de alegeri libere în luna aprilie, desființarea privilegiului partidului comunist român de a fi singurul conducător al destinelor țării și înființarea unui sistem pluripartidist. În economie, frontul promitea restructurarea agriculturii și sprijinirea inițiativelor particulare.
În politica externă, mai spunea comunicatul, se va ține seama în primul rînd de bunele relații cu toți vecinii, precum și respectarea tuturor acordurilor internaționale. Înainte de face promisiuni, însă, Iliescu dăduse dispoziții ca frontul să preia întreaga putere în stat și să fie create de îndată consilii locale. Toate ministerele și instituțiile rămîneau în forma lor anterioară și erau puse sub conducerea frontului.
Acest comunicat fusese elaborat seara tîrziu de oamenii lui Iliescu, toți membri de partid în biroul de la etajul 11. Cu toate că în majoritatea problemelor se prevăzuseră și multe detalii privind cursul viitor, asupra odioasei securități se păstrase tăcerea absolută. Pînă și denumirea „frontului” o acceptase Iliescu. Colaboratorul lui Iliescu, Militaru, chiar în acea noapte avusese o convorbire telefonică cu Vlad, șeful securității, care rămăsese la comitetul central.
Pe la două noaptea, acesta se prezentase pentru prima oară în cariera sa, publicului. Cu toate că de-a lungul întregii zile fusese anunțată desființarea acestui temut serviciu, Vlad, prin intermediul unei casete, a declarat, cu perfidie că securitatea își schimbase direcția de acțiune. „Vă vorbește generalul colonel Iulian Vlad, comandantul trupelor securității statului și ale ministerului de interne. În această clipă istorică, toate unitățile ministerului luptă umăr la umăr alături de unitățile armatei române pentru salvarea națiunii noastre.²⁷ (²⁷ Declarația lui Vlad fusese difuzată, atît la radio, cît și la televiziune. Vezi copia emisiunii televiziunii din 23 decembrie 1989.)
Afară însă, acești „salvatori ai națiunii” trăgeau neîncetat asupra civililor nevinovați. Întregul cartier din jurul televiziunii era cufundat în întuneric. Pe aleea din fața clădirii se furișau prin noapte, tineri cu puști. La intervale regulate, generalul Toader, comandantul sectorului, dădea ordin să se răspundă din plin cu foc. Ostașii răcneau: „Teroriștii!” Lupta ținu toată noaptea, înregistrîndu-se și aici primii morți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu