duminică, 29 decembrie 2013
duminică, 24 noiembrie 2013
joi, 21 noiembrie 2013
miercuri, 20 noiembrie 2013
duminică, 17 noiembrie 2013
sâmbătă, 16 noiembrie 2013
Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărîri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere
CAPITOLUL IV
Hotărârile judecătoreşti
SECŢIUNEA a 4-a
Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii
Art. 442
Îndreptarea hotărârii
(1) Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.
(2) Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.
(3) În cazul hotărârilor, îndreptarea se va face în ambele exemplare ale hotărârii.
Detalii: http://legeaz.net/noul-cod-de-procedura-civila/art-442
Îndreptarea hotărîrii
(1) Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărîri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.
(2) Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.
(3) În cazul hotărîrilor, îndreptarea se va face în ambele exemplare ale hotărîrii. (art. 442 din Noul cod de procedură civilă)
Hotărârile judecătoreşti
SECŢIUNEA a 4-a
Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii
Art. 442
Îndreptarea hotărârii
(1) Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.
(2) Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.
(3) În cazul hotărârilor, îndreptarea se va face în ambele exemplare ale hotărârii.
Detalii: http://legeaz.net/noul-cod-de-procedura-civila/art-442
(1) Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărîri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.
(2) Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.
(3) În cazul hotărîrilor, îndreptarea se va face în ambele exemplare ale hotărîrii. (art. 442 din Noul cod de procedură civilă)
.jpg)
.jpg)
Primăria orașului Zlatna, județul Alba, reprezentată prin primar, ing. Ponoran Silviu în calitate de pîrît în dosarul mai sus-menționat, în proces cu Căpitan Daniela, în temeiul art. 274 Cod de procedură civilă solicităm obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, pe care le vom face în acest proces, respectiv a bonurilor de benzină, pentru mașina proprietate personală a consilierului juridic, privind deplasarea sa la instanță,... Menționăm că distanța Zlatna-Alba Iulia și retur este de 96 km, cu un consum de 8 l/100 km, respectiv 7,65 l. Anexăm în xerocopie bonurile de alimentare. Primar, ing. Ponoran Silviu. Bon fiscal nr. 0029/13 XII - 39,97 + bon fiscal nr. 008/31 I (?) - 39,97 = 79,94 lei
.jpg)
.jpg)
În temeiul art. 274 C. proc. civ., debitoarea va fi obigată la plata sumei de 799,94 (?) lei către creditoare, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de contravaloarea combustibilului necesar pentru deplasarea la instanță a consilierului juridic al creditoarei pe ruta Zlatna-Alba Iulia și retur, la două termene de judecată
.jpg)
.jpg)
... potrivit titlului executoriu constînd în: sentința civilă nr. 509/2011 a judecătoriei Alba Iulia, pentru suma de 806,09 (?) lei, prin urmărirea mobiliară și poprire. Noi, președintele României, dăm împuternicire și ordonăm executorilor judecătorești să pună în executare titlul sentința civilă nr. 508/2011 a judecătoriei Alba Iulia,...
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
luni, 11 noiembrie 2013
luni, 7 octombrie 2013
sâmbătă, 21 septembrie 2013
vineri, 20 septembrie 2013
duminică, 15 septembrie 2013
luni, 9 septembrie 2013
.jpg)
.jpg)
miercuri, 4 septembrie 2013
DOMNULE PREȘEDINTE, Subsemnata Daniela Căpitan, asistentă medicală principală la Spitalul Județean de Urgență Alba Iulia, domiciliată în Alba Iulia, Bd. Revoluției 1989, nr. 13, bl. 1C, et. II, ap. 6, jud. Alba, cer reexaminarea încheierii nr. 2296/CC/2013 din 6 august 2013 pronunțată de judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. 4472/176/2013 și revenirea asupra măsurii anulării pentru că aceasta a fost dispusă eronat. Anexez documenteData depunerii 5 septembrie 2013 Semnătura Căpitan, DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECĂTORIEI ALBA IULIA
Cererea de chemare în judecată
Art. 200
Verificarea cererii şi regularizarea acesteia
(4) Împotriva încheierii de anulare, reclamantul
va putea face numai cerere de reexaminare, solicitînd motivat să se revină asupra măsurii anulării.
(5) Cererea de reexaminare se face în termen de
15 zile de la data comunicării încheierii.
(6) Cererea se soluţionează prin încheiere
definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un
alt complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care
va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau
dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin.
(2).
(7) În caz de admitere, cauza se retrimite
completului iniţial învestit.
DOMNULE PREȘEDINTE,
Subsemnata
Daniela Căpitan, asistentă medicală principală la Spitalul Județean de Urgență
Alba Iulia, domiciliată în Alba Iulia, Bd. Revoluției 1989, nr. 13, bl. 1C, et.
II, ap. 6, jud. Alba, cer reexaminarea încheierii nr. 2296/CC/2013 din 6 august
2013 pronunțată de judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. 4472/176/2013 și revenirea
asupra măsurii anulării pentru că aceasta a fost dispusă eronat.
Anexez documente.
Data depunerii
5 septembrie 2013
Semnătura
Căpitan
DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECĂTORIEI ALBA IULIA
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
luni, 2 septembrie 2013
Domnule președinte, subsemnata Daniela Căpitan, asistentă medicală principală la Spitalul Județean de Urgență Alba Iulia, domiciliată în Alba Iulia, Bd. Revoluției 1989, nr. 13, bl. 1C, et. II, ap. 6, jud. Alba, MĂ PLÎNG ÎMPOTRIVA REZOLUȚIEI din 17 iulie 2013, dosar nr. 551/II/2/2013, prin care procurorul general Lazăr Augustin de la parchetul de pe lîngă curtea de apel Alba Iulia a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva numiților Sapta Florian, executor judecătoresc din cadrul camerei executorilor judecătorești de pe lîngă curtea de apel Alba Iulia, cu sediul în Alba Iulia, Piața Iuliu Maniu, nr. 25, jud. Alba, Pop Cristina Elena, consilier juridic și Ciubancan Laura, salarizare, de la Spitalul Județean de Urgență Alba Iulia, cu sediul în Alba Iulia, Bd. Revoluției 1989, nr. 23, jud. Alba, Bolosin Mariana, directoare și Oancea Patricia, popriri, de la BRD-GSG sucursala județeană Alba, cu sediul în Alba Iulia, str. Ardealului, nr. 2, bl. 31B-31C, jud. Alba
DOMNULE PREȘEDINTE,
Subsemnata
Daniela Căpitan, asistentă medicală principală la Spitalul Județean de Urgență
Alba Iulia, domiciliată în Alba Iulia, Bd. Revoluției 1989, nr. 13, bl. 1C, et.
II, ap. 6, jud. Alba, MĂ PLÎNG ÎMPOTRIVA REZOLUȚIEI din 17 iulie 2013, dosar nr. 551/II/2/2013,
prin care procurorul general Lazăr Augustin de la parchetul de pe lîngă curtea
de apel Alba Iulia a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva numiților
Sapta Florian, executor judecătoresc din cadrul camerei executorilor
judecătorești de pe lîngă curtea de apel Alba Iulia, cu sediul în Alba Iulia,
Piața Iuliu Maniu, nr. 25, jud. Alba, Pop Cristina Elena, consilier
juridic și Ciubancan Laura, salarizare, de la Spitalul Județean de Urgență Alba
Iulia, cu sediul în Alba Iulia, Bd. Revoluției 1989, nr. 23, jud. Alba, Bolosin
Mariana, directoare și Oancea Patricia, popriri, de la BRD-GSG sucursala județeană
Alba, cu sediul în Alba Iulia, str. Ardealului, nr. 2, bl. 31B-31C, jud. Alba.
Anexez
documente.
danielacapitan.blogspot.com
marcelcapitan.blogspot.com
Data depunerii
2 septembrie 2013
marcelcapitan.blogspot.com
Data depunerii
2 septembrie 2013
DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECĂTORIEI SIBIU
sâmbătă, 20 iulie 2013
Revenirea „frontului”
Între timp, în ziua reluării protestului împotriva comunismului, la fostul minister de externe din piața Victorie avusese loc prima ședință plenară a frontului. Se adusese la cunoștință, cu această ocazie,înființarea unui consiliu provizoriu, adică a unui guvern de tranziție. Președinte fusese desemnat Ion Iliescu.
Muncitorului Iosif din partidul democrat i se promisese un loc în viitorul parlament. Pentru a-și demonstra concepțiile democratice, noul președinte adună în jurul său inamici integri ai lui Ceaușescu: invită la festivitatea primei întruniri a frontului salvării pe ami mulți reprezentanți ai studenților. Și Laszlo Tökes, care-și petrecuse zilele revoluției, sub oblăduirea armatei, la Mineu, unde fusese exilat, fusese invitat să participe. Andrei Pleșu, care criticase și el regimul, fusese numit ministrul culturii, iar Mircea Dinescu, se alătură, benevol puterii, convins fiind de bunele intenții ale lui Iliescu.
În timp ce grupul eterogen de comuniști și democrați se pregătea să guverneze această țară împovărată de o dictatură nemiloasă și de răsturnarea ei sîngeroasă, noul conducător promitea că va interzice vechiul partid comunist și că va lăsa securitatea sub comanda armatei. De asemenea asigurase pe toți că soluția „frontului” era doar tranzitorie și nu era încă sigur dacă acesta se va prezenta la viitoarele alegeri, stabilite pentru luna aprilie.⁵ (⁵ Vezi interviul cu Iliescu transmis la ORF - radioteleviziunea austriacă -, în ziua de 26 decembrie 1989.)
Noua Românie, care își cucerise libertatea cu prețul, prea mare, al sîngelui fusese atunci sprijinită cu vorba și cu fapta de întreaga lume, chiar dacă sacrificile umane nu fuseseră - cum afirma frontul - de 64000 de victime, ci de circa o mie.⁶ (⁶ După revoluție, procurorul general Robu comunicase cifrele definitive ale victimelor: 1035 de morți și 2198 de răniți. Vezi „Dimineața” din mai 1990.)
Încă de la 22 decembrie, la cîteva ceasuri de la izbucnirea luptelor, pe aeroportul Otopeni aterizaseră două avioane ale Crucii Roșii Internaționale, care aduseseră șase tone de medicamente. Din cauza luptelor crîncene acestea rămăseseră timp de două zile blocate în clădirea aeroportului.⁷ (⁷ La Otopeni, unități ale armatei se angajaseră într-o bătălie cu elevii-ofițeri de la școala de securitate Băneasa, care fuseseră aduși de acolo, pentru a lupta contra „teroriștilor”. La această tragică angajare fuseseră 30 de morți și mulți răniți, iar aeroportul fusese închis timp de trei zile.)
În schimb, la 23 decembrie, sosiseră la București, pe cale rutieră, 30 de tone de medicamente donate de Crucea Roșie Britanică. Ele fuseseră dirijate la Constanța și Craiova și distribuite acolo.
Din Elveția se aduseseră 27 de tone de îmbrăcăminte, 1700 de pături de lînă, precum și 10 tone de lapte praf și diverse alimente. Austria trimisese spre București o coloană de mașini, precum și cîteva săli de operație complet echipate, iar de la Bonn veniseră două avioane militare cu medicamente. Și Olanda fusese prezentă cu 27 de tone de diferite bunuri.⁸ (⁸ Mai multe guverne occidentale, printre care ale Germaniei și Franței, oferiseră unitățile lor antiteroriste conducerii de la București. Membri ai GSG-9, cunoscuta unitate germană, așteptaseră la frontiera româno-ungară, în timp ce unitatea franceză GIGN staționase la Ruse, la granița cu Bulgaria. O altă subunitate preluase paza ambasadei franceze din strada Biserica Amzei. Personalul ambasadei SUA, însă, fusese evacuat în cea mai mare parte pe 24 decembrie.)
De la Moscova, vecinul prieten, se aduseseră ajutoare medicale, mai întîi cu camioanele, care trecuseră frontiera din Basarabia, apoi, după redeschiderea aeroporturilor, cu avioanele. Prin restabilirea livrărilor de petrol, gaze și energie electrică, marele vecin demonstra strînsa sa solidaritate cu noul regim, care dorea să meargă pe o cale nouă „între capitalism și socialism”.⁹ (⁹ Pînă la începutul lui februarie 1990 uniunea sovietică livrase României 22 de milioane mc produse petroliere și 5,65 miliarde kilowați energie electrică. După informațiile ambasadei sovietice, principala problemă fusese transportul. Un exponent al ambasadei declarase, că uniunea sovietică era pregătită să sprijine nelimitat „frontul”.)
Conferențiarul Petre Roman avansase fulgerător în postul de prim-ministru. Militaru rămăsese ministrul apărării, iar Stănculescu, care, prin participarea la procesul lui Ceaușescu, optase public pentru front, deveni ministrul economiei. Cu numirea generalului Mihai Chițac ca ministru de interne și a căpitanului Mihai Lupoi ca ministru al turismului „frontul” își adusese surprinzător de mulți militari în guvern, probabil cu intenția de a alunga neliniștea armatei.³ (³ După mai multe divergente politice cu Roman, Mihai Lupoi fusese destituit din postul lui, în februarie 1990, iar în iulie a cerut azil politic în Elveția, în urma mai multor tentative de asasinat împotriva lui.) Dar în același timp a fost numit și Gelu Voican Voiculescu vice-președinte cu responsabilități în domeniul securității și problemelor militare.
Pe criticii săi mai virulenți Iliescu îi amăgi cu posturi înalte. Îl numi pe Dumitru Mazilu, a cărui tentativă de a forma un nou guvern fusese strivită în fașă de oamenii frontului, ca al doilea viceprim-ministru.⁴ (⁴ Mazilu părăsise guvernul la mijlocul lui ianuarie 1990.)Muncitorului Iosif din partidul democrat i se promisese un loc în viitorul parlament. Pentru a-și demonstra concepțiile democratice, noul președinte adună în jurul său inamici integri ai lui Ceaușescu: invită la festivitatea primei întruniri a frontului salvării pe ami mulți reprezentanți ai studenților. Și Laszlo Tökes, care-și petrecuse zilele revoluției, sub oblăduirea armatei, la Mineu, unde fusese exilat, fusese invitat să participe. Andrei Pleșu, care criticase și el regimul, fusese numit ministrul culturii, iar Mircea Dinescu, se alătură, benevol puterii, convins fiind de bunele intenții ale lui Iliescu.
În timp ce grupul eterogen de comuniști și democrați se pregătea să guverneze această țară împovărată de o dictatură nemiloasă și de răsturnarea ei sîngeroasă, noul conducător promitea că va interzice vechiul partid comunist și că va lăsa securitatea sub comanda armatei. De asemenea asigurase pe toți că soluția „frontului” era doar tranzitorie și nu era încă sigur dacă acesta se va prezenta la viitoarele alegeri, stabilite pentru luna aprilie.⁵ (⁵ Vezi interviul cu Iliescu transmis la ORF - radioteleviziunea austriacă -, în ziua de 26 decembrie 1989.)
Noua Românie, care își cucerise libertatea cu prețul, prea mare, al sîngelui fusese atunci sprijinită cu vorba și cu fapta de întreaga lume, chiar dacă sacrificile umane nu fuseseră - cum afirma frontul - de 64000 de victime, ci de circa o mie.⁶ (⁶ După revoluție, procurorul general Robu comunicase cifrele definitive ale victimelor: 1035 de morți și 2198 de răniți. Vezi „Dimineața” din mai 1990.)
Încă de la 22 decembrie, la cîteva ceasuri de la izbucnirea luptelor, pe aeroportul Otopeni aterizaseră două avioane ale Crucii Roșii Internaționale, care aduseseră șase tone de medicamente. Din cauza luptelor crîncene acestea rămăseseră timp de două zile blocate în clădirea aeroportului.⁷ (⁷ La Otopeni, unități ale armatei se angajaseră într-o bătălie cu elevii-ofițeri de la școala de securitate Băneasa, care fuseseră aduși de acolo, pentru a lupta contra „teroriștilor”. La această tragică angajare fuseseră 30 de morți și mulți răniți, iar aeroportul fusese închis timp de trei zile.)
În schimb, la 23 decembrie, sosiseră la București, pe cale rutieră, 30 de tone de medicamente donate de Crucea Roșie Britanică. Ele fuseseră dirijate la Constanța și Craiova și distribuite acolo.
Din Elveția se aduseseră 27 de tone de îmbrăcăminte, 1700 de pături de lînă, precum și 10 tone de lapte praf și diverse alimente. Austria trimisese spre București o coloană de mașini, precum și cîteva săli de operație complet echipate, iar de la Bonn veniseră două avioane militare cu medicamente. Și Olanda fusese prezentă cu 27 de tone de diferite bunuri.⁸ (⁸ Mai multe guverne occidentale, printre care ale Germaniei și Franței, oferiseră unitățile lor antiteroriste conducerii de la București. Membri ai GSG-9, cunoscuta unitate germană, așteptaseră la frontiera româno-ungară, în timp ce unitatea franceză GIGN staționase la Ruse, la granița cu Bulgaria. O altă subunitate preluase paza ambasadei franceze din strada Biserica Amzei. Personalul ambasadei SUA, însă, fusese evacuat în cea mai mare parte pe 24 decembrie.)
De la Moscova, vecinul prieten, se aduseseră ajutoare medicale, mai întîi cu camioanele, care trecuseră frontiera din Basarabia, apoi, după redeschiderea aeroporturilor, cu avioanele. Prin restabilirea livrărilor de petrol, gaze și energie electrică, marele vecin demonstra strînsa sa solidaritate cu noul regim, care dorea să meargă pe o cale nouă „între capitalism și socialism”.⁹ (⁹ Pînă la începutul lui februarie 1990 uniunea sovietică livrase României 22 de milioane mc produse petroliere și 5,65 miliarde kilowați energie electrică. După informațiile ambasadei sovietice, principala problemă fusese transportul. Un exponent al ambasadei declarase, că uniunea sovietică era pregătită să sprijine nelimitat „frontul”.)
joi, 18 iulie 2013
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
miercuri, 17 iulie 2013
.jpg)
sâmbătă, 13 iulie 2013
Adio comunism?
Noi nu am luptat doar împotriva lui!
În timp ce tinerii democrați își țineau ședința de constituire, la televizorul din colțul încăperii se repetau pentru a „n”-a oară imagini de la procesul celui care parcă închiriase pe termen nelimitat tărîmul măreției. Militarii morți de oboseală și cu chipuri împietrite urmăreau jocul macabru din jurul fostului lor comandant suprem.
Și cabinetul doi, din stînga culoarului, fosta cameră „de lucru” a tovarășei Elena, era înțesat de tuburi de cartușe, resturi de pîine și șepci uitate. Pe fotolii, piese de mobilă stil din toate epocile purtînd semnele luptei, se odihneau acum militari. Ei se alăturaseră tinerilor democrați.
Grupuri de civili cutreierau coridoarele și încăperile întunecoase cu pistoale-mitralieră în bandulieră, cu tot apelul „frontului” de a se preda armamentul. Sute de fotografii color pe hîrtie lucioasă, provenite din arhiva personală a lui Ceaușescu și care fuseseră descoperite în sertare, treceau acum prin mîinile revoluționarilor curioși. Într-una din ele se afla Ceaușescu la vînătoare, în fața unui mistreț ucis. În altă poză, consoarta Elena mîngîia afectuos pe cap un cîine din rasa Dobermann. O serie întreagă o înfățișa în fața unui pom de Crăciun. În schimb poporului îi era strict interzis să sărbătorească Crăciunul. Ca mică răzbunare întîrziată, revoluționarii îi puseseră fostei prime doamne mustăți și coarne pe fotografie, fixînd-o apoi cu o pioneză pe perete.
Pe acoperișul clădirii comitetului central răsturnarea partidului comunist se făcuse în mod simbolic. Din lozinca „Trăiască partidul comunist român” cuvintele odioase fuseseră înlăturate și aruncate în piață în urlete de bucurie.
În acest timp undeva în București partidul național țărănesc creștin și democrat, după 41 de ani de cînd fusese interzis, își sărbătorea reapariția.¹ (¹ Șef al partidului național țărănesc a devenit atunci Ion Rațiu, care se întoarse în țară după cincizeci de ani de exil, în ianuarie 1990.)
În această tristă zi de decembrie, frigul începuse să-și intre în drepturi, după zilele primăvăratice din săptămîna trecută. În piața Universității se adunaseră din nou studenții, care intonau în coruri repetate „Jos comunismul!” ca și cei de la partidul democrat, cereau și ei desființarea vechiului sistem: partidul și securitatea trebuiau să dispară. La televiziunea română liberă începuseră să apară primele voci îngijorate, care avertizau împotriva jumătăților de măsură: disidenta clujeană Doina Cornea venise pentru prima oară în capitală pentru a participa la o discuție la o masă rotundă, în celebrul studio 4. „E necesară o democratizare rapidă a acestei țări chinuite”, spusese ea cu hotărîre. „Oamenii trebuie să obțină întreaga putere de decizie”. Cam la fel vorbiseră și alți disidenți de mult cunoscuți, ca Mariana Celac, soția profesorului Mihai Botez alungat din țară în 1987, dar și Radu Filipescu. Toți se împotriviseră preluării lor, fără a fi întrebați, de „frontul” lui Iliescu.² (² Vezi interviul cu Radu Filipescu, din martie 1990.)
La 26 decembrie, doar patru zile după începerea rebeliunii, în clădirea comitetului central, care acum semăna cu o tabără militară, în jurul căreia s-ar fi dus lupte grele și îndelungate, fusese înființat partidul democrat. Unul dintre purtătorii săi de cuvînt era muncitorul Dan Iosif.
Acest veritabil proletar de 35 de ani, cu o față parcă dăltuită în piatră , se aflase în acele zile de mai multe ori în primele rînduri, cu un curaj extraordinar. Fusese prezent la primele proteste deschise împotriva lui Ceaușescu. Se anunțase apoi ca voluntar pentru apărarea clădirii partidului. Iosif îi criticase aspru pe succesorii dictatorului, frontul salvării naționale. „Noi nu am luptat numai împotriva tiranului”, confirmase și Viorel Crăciun, un alt fruntaș al noului partid care se ridicase împotriva grupului lui Iliescu. Această declarație stîrnise puternice aplauze în cabinetul unu, fostul birou al conducătorului, în care studenții și muncitorii prezenți voiau să continue lupta „pînă cînd și comunismul va fi dus la groapă”, cum se exprimase un tînăr revoluționar.
Pînă la atingerea acestui țel comitetul central va trebui să rămînă ocupat, hotărîseră fondatorii partidului democrat. Ca și cînd ar fi vrut să alunge stafia prin imprecații, grupuri de civili cutreieraseră neîncetat întunecoasele culoare ale palatului puterii răsturnate, scandînd neîncetat - „Adio comunism!”Acest veritabil proletar de 35 de ani, cu o față parcă dăltuită în piatră , se aflase în acele zile de mai multe ori în primele rînduri, cu un curaj extraordinar. Fusese prezent la primele proteste deschise împotriva lui Ceaușescu. Se anunțase apoi ca voluntar pentru apărarea clădirii partidului. Iosif îi criticase aspru pe succesorii dictatorului, frontul salvării naționale. „Noi nu am luptat numai împotriva tiranului”, confirmase și Viorel Crăciun, un alt fruntaș al noului partid care se ridicase împotriva grupului lui Iliescu. Această declarație stîrnise puternice aplauze în cabinetul unu, fostul birou al conducătorului, în care studenții și muncitorii prezenți voiau să continue lupta „pînă cînd și comunismul va fi dus la groapă”, cum se exprimase un tînăr revoluționar.
În timp ce tinerii democrați își țineau ședința de constituire, la televizorul din colțul încăperii se repetau pentru a „n”-a oară imagini de la procesul celui care parcă închiriase pe termen nelimitat tărîmul măreției. Militarii morți de oboseală și cu chipuri împietrite urmăreau jocul macabru din jurul fostului lor comandant suprem.
Și cabinetul doi, din stînga culoarului, fosta cameră „de lucru” a tovarășei Elena, era înțesat de tuburi de cartușe, resturi de pîine și șepci uitate. Pe fotolii, piese de mobilă stil din toate epocile purtînd semnele luptei, se odihneau acum militari. Ei se alăturaseră tinerilor democrați.
Grupuri de civili cutreierau coridoarele și încăperile întunecoase cu pistoale-mitralieră în bandulieră, cu tot apelul „frontului” de a se preda armamentul. Sute de fotografii color pe hîrtie lucioasă, provenite din arhiva personală a lui Ceaușescu și care fuseseră descoperite în sertare, treceau acum prin mîinile revoluționarilor curioși. Într-una din ele se afla Ceaușescu la vînătoare, în fața unui mistreț ucis. În altă poză, consoarta Elena mîngîia afectuos pe cap un cîine din rasa Dobermann. O serie întreagă o înfățișa în fața unui pom de Crăciun. În schimb poporului îi era strict interzis să sărbătorească Crăciunul. Ca mică răzbunare întîrziată, revoluționarii îi puseseră fostei prime doamne mustăți și coarne pe fotografie, fixînd-o apoi cu o pioneză pe perete.
Pe acoperișul clădirii comitetului central răsturnarea partidului comunist se făcuse în mod simbolic. Din lozinca „Trăiască partidul comunist român” cuvintele odioase fuseseră înlăturate și aruncate în piață în urlete de bucurie.
În acest timp undeva în București partidul național țărănesc creștin și democrat, după 41 de ani de cînd fusese interzis, își sărbătorea reapariția.¹ (¹ Șef al partidului național țărănesc a devenit atunci Ion Rațiu, care se întoarse în țară după cincizeci de ani de exil, în ianuarie 1990.)
În această tristă zi de decembrie, frigul începuse să-și intre în drepturi, după zilele primăvăratice din săptămîna trecută. În piața Universității se adunaseră din nou studenții, care intonau în coruri repetate „Jos comunismul!” ca și cei de la partidul democrat, cereau și ei desființarea vechiului sistem: partidul și securitatea trebuiau să dispară. La televiziunea română liberă începuseră să apară primele voci îngijorate, care avertizau împotriva jumătăților de măsură: disidenta clujeană Doina Cornea venise pentru prima oară în capitală pentru a participa la o discuție la o masă rotundă, în celebrul studio 4. „E necesară o democratizare rapidă a acestei țări chinuite”, spusese ea cu hotărîre. „Oamenii trebuie să obțină întreaga putere de decizie”. Cam la fel vorbiseră și alți disidenți de mult cunoscuți, ca Mariana Celac, soția profesorului Mihai Botez alungat din țară în 1987, dar și Radu Filipescu. Toți se împotriviseră preluării lor, fără a fi întrebați, de „frontul” lui Iliescu.² (² Vezi interviul cu Radu Filipescu, din martie 1990.)
luni, 8 iulie 2013
Vînătoarea de terorişti
„Cred
într-unul Dumnezeu Tatăl atotputernic, făcătorul cerului și pămîntului,
al tuturor văzutelor și nevăzutelor...” murmurau în cor, în genunchi,
muncitorii și funcționarii întreprinderii chimice timișorene „Azur”, din
nordul orașului. Inginerul Dominic Paraschiv supraveghea atent ca toți
să participe la rugăciune, îndreptînd spre colegii săi
pistolul-mitralieră ce-l ținea în mîini. Printr-un foc de armă bine
ochit, un soldat pusese capăt acestei rugăciuni forțate, care durase mai
bine de o oră. Dominic Paraschiv se prăbușise la pămînt și fusese
transportat la spitalul județean, unde doctorul Onisei îl operase
îndată.
Cîteva ore mai tîrziu, în seara sfîntă a Crăciunului, soția habotnicului inginer, Codruța Paraschiv, era anunțată prin telefon de directorul întreprinderii: „Să știi că soțul d-tale este un terorist. A împușcat cu sînge rece 19 tovarăși, a fost apoi arestat și se află acum, ușor rănit, la spital”. Codruța, mamă a trei copii și fostă sportivă de performanță, se repezi la spital, căutînd să obțină permisiunea de a-l vizita pe soțul ei. Acolo, însă, i se refuză accesul și nu i se dădu nici o informație privind starea lui.
În locuința celui ce ajunsese între timp cunoscut drept „supraterorist” și „bestie”, Codruța Paraschiv își petrecuse următoarele două zile într-o nesiguranță sfîșietoare. Își alarmase prietenii și îl implorase pe preot să o ajute. Peste tot însă se lovi, ca de un perete, fie de o tăcere absurdă, fie de un refuz brutal. Nimeni nu o crezu cînd povestise că, la 21 decembrie, cînd fusese întrerupt discursul lui Ceaușescu de la București, Dominic, care niciodată nu fusese membru de partid, izbucnise în strigăte de bucurie. În ochii revoluției inginerul Paraschiv Dominic era terorist și susținător al tiranului.
În acest timp pretinsul „asasin în masă”, rănit foarte grav de trei gloanțe, zăcea la spitalul județean, sub o plasă grea de pescuit cu uchiuri mari și cu mîinile legate de un pat vechi din fier. Cerea mereu apă. Personalul spitalului iritat de informațiile privitoare la numărul victimelor sale, nu-i mai dădea nici cele mai elementare îngrijiri spunîndu-i, injurios, „șeful teroriștilor”. Asistentele și medicii conduceau pe reporterii și echipele televiziunii din străinătate în camera lui Paraschiv pentru a filma suferința tînărului cu păr blond, care începuse să delireze, din cauza febrei. Pînă și echipele de operatori care fuseseră conduse la patul bolnavului se îndoiau de jurămintele de nevinovăție ale confuzului Dominic. În timpul numeroaselor interviuri bolnavul își răsucea trupul scăldat de sudoare sub plasa de pescuit care-l sufoca.
„De ce ai tras?” îl întrebau insistent reporterii sceptici. „De ce?” Pacientul, suportînd dureri evident insuportabile, afirma cu insistență că nu a tras. Nimeni însă nu era dispus să-l creadă.
La 26 decembrie, în timp ce starea rănitului se înrăutățise, venise să-l vadă și șeful organizației caritabile franceze „Equi Libre”, Alain Michel, care și el, îndată, începu să-l filmeze. Din gura lui Paraschiv se prelingeau, la fiecare respirație, dîre de sînge.
Cu efort, rănitul șopti, într-o franceză fluentă: „Je n'ai pas tiré .” Și continuă: „La verité n'est pas jolie” (N-am tras... Adevărul nu-i plăcut.)
Horcăind, ceru să i se dea apă. Un membru al organizației îi duse sticla la buze și Paraschiv bău cu înghițituri lacome. Apoi începu să vorbească incoerent. În noaptea următoare se stinse în chinuri cumplite.La 30 mai 1990 însă, după cinci luni de izolare socială, soția celui decedat, „văduva teroristului”, Codruța Paraschiv, primi o hotărîre judecătorească, în care i se comunicau că soțul ei nu ucisese și nici măcar nu rănise pe nimeni. Soldatul care-l împușcase comisese acest gest la îndemnul colegilor de muncă ai lui Paraschiv, care speriați, nu putuseră imita modul de evadare în rugăciune al „evlaviosului” Paraschiv, și el speriat de moarte.¹¹ (¹¹ Vezi interviurile Codruței Paraschiv și ale lui Alain Michel din mai 1990, precum și benzile video ale organizației „Equi Libre”.)
Ca și la Timișoara, și în capitală, începuse în acele zile de decembrie vînătoarea înfrigurată după „teroriști”. Incitați de cifrele de groază amintite la proces, cetățenii capitalei începură imediat să-și caute morții. La spitalul Colțea, ca și la Urgență, femei care urlau de durere și tineri, care nu avea la ei buletinele de identitate, fuseseră decretați teroriști.
Ca și Paraschiv, ei erau legați de paturi cu cătușe și bandaje de tifon și erau prezentați presei internaționale. Personalul spitalului lua în derîdere și disprețuia vaietele răniților. Prin examinări amănunțite psihiatrii spitalului cercetau „tipologia umană a teroriștilor”. Orice indiciu cît de mic, o hîrtiuță, un cartuș de armă, găsite la ei, constituia o dovadă de necontestat a devotamentului pentru Ceaușescu.
În acest timp, adevărații vinovați se plimbau nestingheriți, prin sediul televiziunii și prin clădirea cc-ului dîndu-și aere de „răzbunători” ai victimelor. Cîteva sute de securiști ai direcției a 5-a intraseră în acțiune începînd din 25 decembrie. La noul cimitir al „eroilor revoluției”, un teren viran, unde fuseseră îngropate în cea mai mare grabă victimele revoluției, justițiarii poporului scoteau morții din sicrie. Cu furie, dar și cu mîhnire, cadavrele în uniformă erau maltratate, chiar dacă erau ale unor militari căzuți în timpul luptei. În acest timp mulțimea urla ca scoasă din minți: „Criminalul!”¹² (¹² Vezi imaginile luate de Josy Dubié de la RTBF Franța.)
În Drumul Taberei, chiar în fața porților ministerului apărării, cei 7 militari ai USLA, care fuseseră victimele luptei din noaptea de 24 decembrie, fură „vîndute” - din ordin de sus - ca „teroriști” periculoși. Din dispoziția ministrului, generalul Militaru, cele două TAB-uri, în dimineața care urmase luptei nocturne, fuseseră trase la marginea trotuarului, iar cadavrele evident împrăștiate pe o rază de 100 de metri. Maiorul Trosca, fostul comandant adjunct al unității antitero, fusese tîrît sub unul din vehicule, iar pe jos se scrisese cu creta „terorist”.
Se mai împrăștiase pe căi diverse și zvonul că un grup de fanatici susținători ai dictatorului ar fi încercat să atenteze la viața lui Iliescu și a acoliților săi, populația îngrozită peregrinîndu-se la locul presupusului atentat terorist. S-a ajuns la scena dezgustătoare: cadavrele presupușilor asasini erau scuipate, călcate în picioare și se stingeau pe ele țigări. Prin aceste acțiuni greu de imaginat care erau înscenate cu o deosebită abilitate de generalul Militaru, populația s-a descărcat zile de-a rîndul.¹³ (¹³ Vezi emisiunea ORF - radioteleviziunea austriacă - „Actualitatea în imagini” din 26 decembrie 1989.)
Cîteva ore mai tîrziu, în seara sfîntă a Crăciunului, soția habotnicului inginer, Codruța Paraschiv, era anunțată prin telefon de directorul întreprinderii: „Să știi că soțul d-tale este un terorist. A împușcat cu sînge rece 19 tovarăși, a fost apoi arestat și se află acum, ușor rănit, la spital”. Codruța, mamă a trei copii și fostă sportivă de performanță, se repezi la spital, căutînd să obțină permisiunea de a-l vizita pe soțul ei. Acolo, însă, i se refuză accesul și nu i se dădu nici o informație privind starea lui.
În locuința celui ce ajunsese între timp cunoscut drept „supraterorist” și „bestie”, Codruța Paraschiv își petrecuse următoarele două zile într-o nesiguranță sfîșietoare. Își alarmase prietenii și îl implorase pe preot să o ajute. Peste tot însă se lovi, ca de un perete, fie de o tăcere absurdă, fie de un refuz brutal. Nimeni nu o crezu cînd povestise că, la 21 decembrie, cînd fusese întrerupt discursul lui Ceaușescu de la București, Dominic, care niciodată nu fusese membru de partid, izbucnise în strigăte de bucurie. În ochii revoluției inginerul Paraschiv Dominic era terorist și susținător al tiranului.
În acest timp pretinsul „asasin în masă”, rănit foarte grav de trei gloanțe, zăcea la spitalul județean, sub o plasă grea de pescuit cu uchiuri mari și cu mîinile legate de un pat vechi din fier. Cerea mereu apă. Personalul spitalului iritat de informațiile privitoare la numărul victimelor sale, nu-i mai dădea nici cele mai elementare îngrijiri spunîndu-i, injurios, „șeful teroriștilor”. Asistentele și medicii conduceau pe reporterii și echipele televiziunii din străinătate în camera lui Paraschiv pentru a filma suferința tînărului cu păr blond, care începuse să delireze, din cauza febrei. Pînă și echipele de operatori care fuseseră conduse la patul bolnavului se îndoiau de jurămintele de nevinovăție ale confuzului Dominic. În timpul numeroaselor interviuri bolnavul își răsucea trupul scăldat de sudoare sub plasa de pescuit care-l sufoca.
„De ce ai tras?” îl întrebau insistent reporterii sceptici. „De ce?” Pacientul, suportînd dureri evident insuportabile, afirma cu insistență că nu a tras. Nimeni însă nu era dispus să-l creadă.
La 26 decembrie, în timp ce starea rănitului se înrăutățise, venise să-l vadă și șeful organizației caritabile franceze „Equi Libre”, Alain Michel, care și el, îndată, începu să-l filmeze. Din gura lui Paraschiv se prelingeau, la fiecare respirație, dîre de sînge.
Cu efort, rănitul șopti, într-o franceză fluentă: „Je n'ai pas tiré .” Și continuă: „La verité n'est pas jolie” (N-am tras... Adevărul nu-i plăcut.)
Horcăind, ceru să i se dea apă. Un membru al organizației îi duse sticla la buze și Paraschiv bău cu înghițituri lacome. Apoi începu să vorbească incoerent. În noaptea următoare se stinse în chinuri cumplite.La 30 mai 1990 însă, după cinci luni de izolare socială, soția celui decedat, „văduva teroristului”, Codruța Paraschiv, primi o hotărîre judecătorească, în care i se comunicau că soțul ei nu ucisese și nici măcar nu rănise pe nimeni. Soldatul care-l împușcase comisese acest gest la îndemnul colegilor de muncă ai lui Paraschiv, care speriați, nu putuseră imita modul de evadare în rugăciune al „evlaviosului” Paraschiv, și el speriat de moarte.¹¹ (¹¹ Vezi interviurile Codruței Paraschiv și ale lui Alain Michel din mai 1990, precum și benzile video ale organizației „Equi Libre”.)
Ca și la Timișoara, și în capitală, începuse în acele zile de decembrie vînătoarea înfrigurată după „teroriști”. Incitați de cifrele de groază amintite la proces, cetățenii capitalei începură imediat să-și caute morții. La spitalul Colțea, ca și la Urgență, femei care urlau de durere și tineri, care nu avea la ei buletinele de identitate, fuseseră decretați teroriști.
Ca și Paraschiv, ei erau legați de paturi cu cătușe și bandaje de tifon și erau prezentați presei internaționale. Personalul spitalului lua în derîdere și disprețuia vaietele răniților. Prin examinări amănunțite psihiatrii spitalului cercetau „tipologia umană a teroriștilor”. Orice indiciu cît de mic, o hîrtiuță, un cartuș de armă, găsite la ei, constituia o dovadă de necontestat a devotamentului pentru Ceaușescu.
În acest timp, adevărații vinovați se plimbau nestingheriți, prin sediul televiziunii și prin clădirea cc-ului dîndu-și aere de „răzbunători” ai victimelor. Cîteva sute de securiști ai direcției a 5-a intraseră în acțiune începînd din 25 decembrie. La noul cimitir al „eroilor revoluției”, un teren viran, unde fuseseră îngropate în cea mai mare grabă victimele revoluției, justițiarii poporului scoteau morții din sicrie. Cu furie, dar și cu mîhnire, cadavrele în uniformă erau maltratate, chiar dacă erau ale unor militari căzuți în timpul luptei. În acest timp mulțimea urla ca scoasă din minți: „Criminalul!”¹² (¹² Vezi imaginile luate de Josy Dubié de la RTBF Franța.)
În Drumul Taberei, chiar în fața porților ministerului apărării, cei 7 militari ai USLA, care fuseseră victimele luptei din noaptea de 24 decembrie, fură „vîndute” - din ordin de sus - ca „teroriști” periculoși. Din dispoziția ministrului, generalul Militaru, cele două TAB-uri, în dimineața care urmase luptei nocturne, fuseseră trase la marginea trotuarului, iar cadavrele evident împrăștiate pe o rază de 100 de metri. Maiorul Trosca, fostul comandant adjunct al unității antitero, fusese tîrît sub unul din vehicule, iar pe jos se scrisese cu creta „terorist”.
Se mai împrăștiase pe căi diverse și zvonul că un grup de fanatici susținători ai dictatorului ar fi încercat să atenteze la viața lui Iliescu și a acoliților săi, populația îngrozită peregrinîndu-se la locul presupusului atentat terorist. S-a ajuns la scena dezgustătoare: cadavrele presupușilor asasini erau scuipate, călcate în picioare și se stingeau pe ele țigări. Prin aceste acțiuni greu de imaginat care erau înscenate cu o deosebită abilitate de generalul Militaru, populația s-a descărcat zile de-a rîndul.¹³ (¹³ Vezi emisiunea ORF - radioteleviziunea austriacă - „Actualitatea în imagini” din 26 decembrie 1989.)
sâmbătă, 6 iulie 2013
Telerevoluția totală
La aproape o oră după execuţie, în jurul orei 17, întreaga suită zbura înapoi în capitală, avînd drept bagaje două sicrie. Cele două cadavre fuseseră apoi predate unei unităţi militare şi înmormîntate, la sfîrşitul anului în cimitirul militar Ghencea.
În schimb casetele video cu materialul filmat în exclusivitate trecură în păstrarea ministerului apărării. Aici au fost supuse unui dublu fotomontaj de către serviciul tehnic. Una din copii o primi ministerul apărării, pe cealaltă securitatea.
Apoi imaginile de la Tîrgovişte au fost prezentate lui Iliescu şi oamenilor lui. Urmară discuţii prelungite asupra secvenţelor care puteau fi prezentate publicului. Pînă la urmă, căzură toţi de acord asupra cîtorva scurte fragmente, care să fie difuzate de „televiziunea română liberă”.
În această versiune feţele tuturor participanţilor la proces nu se vedeau, majoritatea dialogurilor fuseseră tăiate şi pentru moment şi scenele cu corpurile neînsufleţite ale celor doi condamnaţi executaţi. După ce această ultimă decizie - îndelung disputată pînă noaptea tîrziu - fusese luată, Sergiu Nicolaescu, prietenul lui Stănculescu, şi metafizicianul Gelu Voiculescu, omul lui Iliescu, au fost trimişi la televiziune.
Dar şi aici se pierdu multă vreme. Videocasetele, care fuseseră înregistrate cu o cameră video neprofesională, trebuiră copiate pe alte benzi compatibile cu aparatele televiziunii. Ca urmare, aceste înregistrări au fost transmise pentru telespectatorii români de-abia la 26 decembrie, la două noaptea - adică la zece ore de la execuţie.
Totuşi, încă de cu seară crainicii TV anunţaseră de mai multe ori că dictatorul fusese condamnat şi executat. Se anunţa continuu transmiterea în scurt timp a senzaţionalului proces, precum şi a imaginilor de la execuţie şi ascultătorii erau mereu rugaţi, cu tot felul de scuze, să aibă răbdare.
Cînd, în fine, sosi şi clipa transmiterii filmului vizibil cenzurat cu ultimele zile de viaţă ale lui Ceauşescu, telefonul tvr-ului nu mai conteni să sune. Din toată ţara se auzeau injurii şi chiar ameninţări la adresa nevinovaţilor redactori ai emisiunii. Majoritatea celor care chemau nu voiau să creadă că Ceauşescu erau morţi, pînă nu li se vor arăta chiar cadavrele.
De-abia către prînz, la 26 decembrie, noua troică conducătoare se decise să prezinte poporului încă o mică porție de istorie contemporană. Prin difuzarea înregistrării, plină de efecte regizorale, a perechii dictatoriale ucisă, „telerevoluția” a depășit tot ce se întîmplase pînă atunci. Astfel, „teleexecuția” era acoperită în mod rafinat de minciuni, ca și celelalte „aranjamente” ale trăgătorilor de sfori lipsiți de scrupule. Pretinsa judecată a poporului semăna cu un proces de factură stalinistă,
procedura-fulger fusese de-a dreptul plină de cinism, iar execuția era realmente un asasinat.
Cifra de 64000 de morți, trîmbițată de repetate ori de procurorul Voinea, era și ea cu totul fantezistă, dar își atinsese scopul: întreaga opinie publică națională, ca și cea internațională, fusese mai adînc impresionată de numărul anunțat al victimelor, decît de imaginile procesului. Mai mult, Voinea, confirmase și vestea, că mercenari străini veniseră în țară la chemarea tiranului.
Odată cu acestea se verifica și adagiul, că televiziunea poate fi cel mai desăvîrșit înșelător al opiniei publice.
În schimb casetele video cu materialul filmat în exclusivitate trecură în păstrarea ministerului apărării. Aici au fost supuse unui dublu fotomontaj de către serviciul tehnic. Una din copii o primi ministerul apărării, pe cealaltă securitatea.
Apoi imaginile de la Tîrgovişte au fost prezentate lui Iliescu şi oamenilor lui. Urmară discuţii prelungite asupra secvenţelor care puteau fi prezentate publicului. Pînă la urmă, căzură toţi de acord asupra cîtorva scurte fragmente, care să fie difuzate de „televiziunea română liberă”.
În această versiune feţele tuturor participanţilor la proces nu se vedeau, majoritatea dialogurilor fuseseră tăiate şi pentru moment şi scenele cu corpurile neînsufleţite ale celor doi condamnaţi executaţi. După ce această ultimă decizie - îndelung disputată pînă noaptea tîrziu - fusese luată, Sergiu Nicolaescu, prietenul lui Stănculescu, şi metafizicianul Gelu Voiculescu, omul lui Iliescu, au fost trimişi la televiziune.
Dar şi aici se pierdu multă vreme. Videocasetele, care fuseseră înregistrate cu o cameră video neprofesională, trebuiră copiate pe alte benzi compatibile cu aparatele televiziunii. Ca urmare, aceste înregistrări au fost transmise pentru telespectatorii români de-abia la 26 decembrie, la două noaptea - adică la zece ore de la execuţie.
Totuşi, încă de cu seară crainicii TV anunţaseră de mai multe ori că dictatorul fusese condamnat şi executat. Se anunţa continuu transmiterea în scurt timp a senzaţionalului proces, precum şi a imaginilor de la execuţie şi ascultătorii erau mereu rugaţi, cu tot felul de scuze, să aibă răbdare.
Cînd, în fine, sosi şi clipa transmiterii filmului vizibil cenzurat cu ultimele zile de viaţă ale lui Ceauşescu, telefonul tvr-ului nu mai conteni să sune. Din toată ţara se auzeau injurii şi chiar ameninţări la adresa nevinovaţilor redactori ai emisiunii. Majoritatea celor care chemau nu voiau să creadă că Ceauşescu erau morţi, pînă nu li se vor arăta chiar cadavrele.
De-abia către prînz, la 26 decembrie, noua troică conducătoare se decise să prezinte poporului încă o mică porție de istorie contemporană. Prin difuzarea înregistrării, plină de efecte regizorale, a perechii dictatoriale ucisă, „telerevoluția” a depășit tot ce se întîmplase pînă atunci. Astfel, „teleexecuția” era acoperită în mod rafinat de minciuni, ca și celelalte „aranjamente” ale trăgătorilor de sfori lipsiți de scrupule. Pretinsa judecată a poporului semăna cu un proces de factură stalinistă,
procedura-fulger fusese de-a dreptul plină de cinism, iar execuția era realmente un asasinat.
Cifra de 64000 de morți, trîmbițată de repetate ori de procurorul Voinea, era și ea cu totul fantezistă, dar își atinsese scopul: întreaga opinie publică națională, ca și cea internațională, fusese mai adînc impresionată de numărul anunțat al victimelor, decît de imaginile procesului. Mai mult, Voinea, confirmase și vestea, că mercenari străini veniseră în țară la chemarea tiranului.
Odată cu acestea se verifica și adagiul, că televiziunea poate fi cel mai desăvîrșit înșelător al opiniei publice.
vineri, 5 iulie 2013
Ziua răzbunării
Moarte după-amiază
În decurs de numai trei zile, din fostul despot absolut nu mai rămăsese decît un biet bătrîn dezorientat. În aceste trei zile, paznicii perechii Ceaușescu îi ținuseră închiși în cazarmă unde nu duseseră lipsă de nimic și fuseseră mereu liniștiți cu promisiuni false. În ziua de 25 decembrie spre prînz, din „rațiuni pur regizorale” conducătorul fusese urcat într-un vehicul blindat, în scurt timp fiind însă dat jos din nou. În timp ce acesta cobora neținîndu-se bine pe picioare și îndreptîndu-și căciula neagră din astrahan, o cameră video era deja îndreptată spre el. Această cameră video îl va urmări, exceptînd cîteva întreruperi, pînă la moarte.
Aparatul de filmat Panasonic M7, un model pentru amatori, provenea din depozitele ministerului apărării și fusese folosit de maiorul Ion Baiu. Filmarea a continuat chiar și în clipa cînd un tînăr medic militar îi lua tensiunea artetială lui Ceaușescu. S-a putut vedea cum dictatorul, cu gesturi stîngace, și-a scos paltonul și a încercat chiar un început de zîmbet.
Apoi, rămas în costumul său cu vestă, cam șifonat, continuase să privească în gol, nemișcat.
La o jumătate de ceas după această vizită medicală degradantă, fostul secretar general și șef de stat a mai coborît o treaptă pe scara umilinței: din atotputernicul conducător rămăsese doar un acuzat.
Încă din ziua precedentă, 24 decembrie, la ministerul apărării se luase decizia să i se facă un proces scurt incomodului stăpînitor absolut al țării. Cu toate că Iliescu personal se opusese, în cursul celui de al doilea „consiliu de război” părerii generale de a-l lichida pe dictator într-un proces fulger, comandanții armatei, cît și cei ai securității insistaseră asupra acestei soluții, din motive lesne de înțeles. Omul pe care-l trădaseră trebuia să fie redus la tăcere. Stănculescu, primind însărcinarea de a pregăti acest proces, se pusese astfel definitiv în slujba noii puteri.¹ (¹ Vezi interviurile cu Brucan și Lupoi din martie 1990.)În dimineața procesului, Stănculescu alese pe magistrații militari care urmau să formeze completul de judecată și - ca precauție suplimentară - o unitate de parașutiști de protecție. În schimb Măgureanu, zburase încă de dimineață cu un elicopter la Tîrgoviște, unde începu îndată interogatoriul dur al celor doi Ceaușești. După cîte s-a aflat ulterior, tiranul ar fi fost chiar supus torturilor, pentru a-și divulga conturile de devize din băncile elvețiene.² (² Vezi mai multe relatări în presa franceză din mai 1990.)
Ca pregătire psihologică pentru popor, „frontul” difuză peste tot știrea că teroriștii pregăteau un atac general de eliberare a dictatorilor. În realitate, zilele de detenție de la Tîrgoviște, fosta cetate de scaun a Munteniei, decurseseră pînă în ziua procesului, în deplină liniște, fără vreun atac prin surprindere. Cu atît mai puțin cei doi deținuți nu fuseseră plimbați continuu - așa cum s-a repetat mereu în zilele următoare în mass-media - în două TAB-uri din rațiuni de securitate.³ (³ Vezi ziarul Tineretul liber de la 20 martie-10 aprilie 1990. Primul-ministru Roman a spus într-un interviu pentru ziarul francez La Croix - evenements, din 30 decembrie 1989 că o unitate de paraşutişti era pregătită să-l elibereze pe conducător. Despre o asemenea tentativă nu există nici o dovadă.)După controlul medical, Ceaușescu - care-și trăsese din nou pe el paltonul gros - fusese adus într-o încăpere obscură a cazărmii și se așezase pe o bancă de lemn. În stînga lui se așezase Elena, îmbrăcată și ea în același mantou beige cu garnitură de blană neagră, care amintea de luxul de altădată, purtat de trei zile. Părul care-i atîrna în șuvițe drepte îl strînsese într-o basma înflorată de mătase. Pe una din mesele de lucru de culoare deschisă, în spatele căreia se înghesuise cuplul, se vedea poșeta Elenei și o mică pungă de plastic. În ea se găseau - după cum s-a aflat ulterior - medicamentele necesare tiranului, care era grav bolnav de diabet.
Doi apărători din oficiu, pe nume Teodorescu și Lucescu, se așezaseră într-o parte, în apropierea perechii tiranilor, cu toate că aceștia se opuseseră de repetate ori la prezența oricărei asistențe juridice. Cei doi apărători fuseseră aduși cîteva ore mai înainte cu elicopterul din capitală.
În stînga acuzaților luaseră loc, pe o estradă joasă de lemn, cinci militari cu chipuri severe. Completul de judecată era condus de generalul Costică Popa.⁴ (⁴ Generalul Popa a decedat la începutul lui martie 1990 prin „sinucidere”. Familia acestuia acuză guvernul de a-l fi împins pe general la acest pas funest. Vezi și ziarul Le Monde, Paris, din 6 martie 1990.)Alături de judecători apăruseră, în ultima clipă, trei figuranți, ca „reprezentanți ai poporului”. Rolul lor era să observe desfășurarea judecării detestaților dictatori. În timp ce majoritatea celor de față primiseră ordin să participe la acest proces improvizat, ultimii trei reprezentau singura parte vizibilă a camuflajului general în care se desfășurase „tele-procesul”. Era vorba de asistentul lui Iliescu, Voican-Voiculescu, delegat al „frontului”, colonelul securist Măgureanu și generalul Stănculescu, din partea armatei. Fostul ministru adjunct era singurul din sală, care-i cunoștea personal pe Ceaușești.
Apoi începuse procesul.
Pe peretele din spate al acestei săli de judecată, care era încălzită de o sobă veche de teracotă, vegheau trupe de comando ale securității în uniforme kaki asemănătoare celor ale armatei. Petlițele albastre care-i distingeau de militari, fuseseră și ele îndepărtate pentru a spori confuzia.⁵ (⁵ Vezi materialul documentar filmat, difuzat de TF1 la sfîrșitul lui aprilie 1990. Se vede clar la punerea cătușelor lui Ceaușescu că lipseau petlițele de la guler. Totuși croiala uniformelor securității se deosebea ușor de cea a armatei.)Procurorul civil, pe nume Dan Voinea începu cu constatarea, că, timp de 25 de ani, pe cînd perechea Ceaușescu trăise în luxul cel mai provocator, dînd recepții îmbelșugate, poporul primise doar 200 de grame salam lunar.
Politețea forțată a fostului regim fusese uitată. Acum Voinea îl luase pe dictator cu „tu ai înfometat populația”.
Ceaușescu îl întrerupse: „Eu nu recunosc ca instanță decît marea adunare națională. Am fost victima unei lovituri de stat.” Dar completul de judecată se făcuse că nu aude, în schimb ceruse să se dea citire actului de acuzare. Acesta cuprindea capetele de acuzare: genocid, abuz al autorității de stat, subminarea economiei și a bunurilor poporului, încercarea de a se sustrage răspunderii prin fugă și, în fine, însușirea a miliarde de dolari din averea țării. Articolele din codul penal invocate de procuror erau 162, 163, 165 și 357. Pentru toate acestea ceru pedeapsa cu moartea pentru ambii.
În acest timp, neexperimentatul cameraman Baiu filma neîncetat cu mîna tremurîndă. Procurorul, însă nu se oprise aici: îl mai acuză prin propoziții relativ incoerente, pe Ceaușescu de a fi provocat represiunea sîngeroasă din ultimele zile: „Astăzi există peste 64000 de morți în orașe. Tu ai aruncat întregul popor în sărăcia cea mai cumplită. Mulți din ei, chiar și oameni de știință, au fost nevoiți să părăsească țara. Cine sînt mercenarii străini care trag acum în popor? Cine i-a chemat?”
La această replică, interveni Elena, acuzîndu-l pe Voinea de provocare deschisă. Dar acesta, sarcastic, îi răspunde: „E vorbăreaţă savanta noastră, care nu e în stare nici să vorbească şi să citească!” Ceauşescu puse o mînă pe mîna ei, ca să o liniştească. Apoi repetă, privind spre judecători, că nu se va supune decît hotărîrii marii adunări naţionale. „Nu recunosc decît verdictul clasei muncitoare. În faţa acestui tribunal de complotişti nu voi declara nimic”, spuse conducătorul. „Voi i-aţi adus pe mercenari. Noi avem cu totul alte mijloace. Pe voi nu vă recunoaşte nimeni în această ţară. De aceea poporul luptă în continuare”, îi lămuri el pe foştii săi supuşi.
Din nou Elena se amestecă, cu vocea ridicată: „Aţi întrebat dacă eu sau soţul meu avem boli psihice. Asta e provocare ordinară”. Din nou dictatorul îi puse mîna pe braţ, încercînd s-o calmeze.
Dar Voinea, nu se lăsă: „Aţi spus că în această ţară există egalitate deplină. Dar văd acum, la televiziune, că fiica voastră Zoe, are un cîntar de aur, cu care cîntăreşte carnea de import, pe care i-o serveşte căţeluşului”. De îndată sări la el Elena şi iarăşi Ceauşescu încercă s-o îmbuneze. În schimb, el nu mai spuse nimic.
Interveni apoi unul din apărătorii din oficiu. „Dacă cei doi acuzaţi ar fi avut tulburări psihice ar mai fi putut fi salvaţi... Eu însă sînt martor că sînt vinovaţi... Completul de judecată aici de faţă este legal”.
Cînd procurorul începu cu un nou torent de acuzaţii scena deveni de-a dreptul tragic de absurdă. În timp ce Măgureanu, cu un aer absent, scria de zor pe un bloc de notiţe, Voinea continuase, deplîngînd „genocidul de la Timişoara şi Bucureşti”, moartea copiilor nevinovaţi, striviţi de şenilele tancurilor, şi vestea că s-ar fi furat „tuburile de oxigen” iar „depozitele de plasmă fuseseră aruncate în aer”.
În acest timp, Ceauşescu, demonstrativ, îşi privise de mai multe ori elegantul ceas-brăţară de aur.
La urmă, completul, în unanimitate, pronunţase pedeapsa cu moartea pentru amîndoi. Nicolae primi sentinţa cu un zîmbet distrat, frecîndu-şi încet degetele amorţite. Cînd actorii şi figuranţii muţi ai spectacolului politic ce durase trei ore începuseră să iasă din cameră, Ceauşescu îşi mai ridică o dată vocea, spunînd mîndru: „Mai bine mor onorabil decît să fiu tratat astfe”.
Cîţiva dintre membrii comando-ului se repeziseră asupra celor doi condamnaţi, legîndu-le mîinile la spate cu sfoară.
Elena şi de data asta se opuse, ţipînd: „Fiule, nu, nu, asta nu!” În schimb, Nicolae, se cufundase parcă într-o letargie, ca şi cînd nu ar mai fi perceput nimic.
Cîteva clipe mai tîrziu, după ce acuzaţii părăsiseră încăperea, în liniştea culoarului se auziseră focuri de arme. Cînd cameramanul se repezi pe culoar, cei doi erau întinşi pe jos, executaţi de securiştii în uniformă: la Elena, glonţul mortal fusese ţintit în ceafă, pe cînd la Ceauşescu nu se putea descoperi locul rănii.
Trupurile celor doi fură apoi ridicate, duse în curte şi depuse lîngă zidul gălbui-fumuriu, acolo unde fusese prevăzut să aibă loc execuţia. Camera de filmat fusese din nou pusă în funcţiune pentru a înregistra scena ce urma a fi difuzată, de fapt „a doua moarte”. După cîteva salve de foc, trase de aceaşi echipă de comando, se vedeau acum urmele gloanţelor pe zid. Ochiul obiectivului se apropiase apoi de cadavrele Ceauşeştilor, pe urma paşilor scîrţîitori ai medicului legist.
Pe Elena, întinsă pe partea stîngă, camera o filmă de la cap pînă la picioare, în timp ce medicul, cu o mişcare rapidă, îi ridicase capul, lăsîndu-l apoi să cadă. Pata de sînge care provenea de la rana mortală din ceafă era lungă şi aproape uscată. Nicolae Ceauşescu, care zăcea cu genunchii îndoiţi spre spate, a fost şi el fixat pe peliculă prim-plan.⁶ (⁶ Pe peliculă, se putea observa, după rafala prelungită de focuri, o dîră lungă de sînge, care se prelingea din ceafa Elenei Ceaușescu, în timp ce la față nu se vedea nici o rană. La Nicolae Ceaușescu, cu atît mai puțin se poate vedea vreo rană prin împușcare. Deducția logică este că ambii fuseseră asasinați încă dinainte.)
În decurs de numai trei zile, din fostul despot absolut nu mai rămăsese decît un biet bătrîn dezorientat. În aceste trei zile, paznicii perechii Ceaușescu îi ținuseră închiși în cazarmă unde nu duseseră lipsă de nimic și fuseseră mereu liniștiți cu promisiuni false. În ziua de 25 decembrie spre prînz, din „rațiuni pur regizorale” conducătorul fusese urcat într-un vehicul blindat, în scurt timp fiind însă dat jos din nou. În timp ce acesta cobora neținîndu-se bine pe picioare și îndreptîndu-și căciula neagră din astrahan, o cameră video era deja îndreptată spre el. Această cameră video îl va urmări, exceptînd cîteva întreruperi, pînă la moarte.
Aparatul de filmat Panasonic M7, un model pentru amatori, provenea din depozitele ministerului apărării și fusese folosit de maiorul Ion Baiu. Filmarea a continuat chiar și în clipa cînd un tînăr medic militar îi lua tensiunea artetială lui Ceaușescu. S-a putut vedea cum dictatorul, cu gesturi stîngace, și-a scos paltonul și a încercat chiar un început de zîmbet.
Apoi, rămas în costumul său cu vestă, cam șifonat, continuase să privească în gol, nemișcat.
La o jumătate de ceas după această vizită medicală degradantă, fostul secretar general și șef de stat a mai coborît o treaptă pe scara umilinței: din atotputernicul conducător rămăsese doar un acuzat.
Încă din ziua precedentă, 24 decembrie, la ministerul apărării se luase decizia să i se facă un proces scurt incomodului stăpînitor absolut al țării. Cu toate că Iliescu personal se opusese, în cursul celui de al doilea „consiliu de război” părerii generale de a-l lichida pe dictator într-un proces fulger, comandanții armatei, cît și cei ai securității insistaseră asupra acestei soluții, din motive lesne de înțeles. Omul pe care-l trădaseră trebuia să fie redus la tăcere. Stănculescu, primind însărcinarea de a pregăti acest proces, se pusese astfel definitiv în slujba noii puteri.¹ (¹ Vezi interviurile cu Brucan și Lupoi din martie 1990.)În dimineața procesului, Stănculescu alese pe magistrații militari care urmau să formeze completul de judecată și - ca precauție suplimentară - o unitate de parașutiști de protecție. În schimb Măgureanu, zburase încă de dimineață cu un elicopter la Tîrgoviște, unde începu îndată interogatoriul dur al celor doi Ceaușești. După cîte s-a aflat ulterior, tiranul ar fi fost chiar supus torturilor, pentru a-și divulga conturile de devize din băncile elvețiene.² (² Vezi mai multe relatări în presa franceză din mai 1990.)
Ca pregătire psihologică pentru popor, „frontul” difuză peste tot știrea că teroriștii pregăteau un atac general de eliberare a dictatorilor. În realitate, zilele de detenție de la Tîrgoviște, fosta cetate de scaun a Munteniei, decurseseră pînă în ziua procesului, în deplină liniște, fără vreun atac prin surprindere. Cu atît mai puțin cei doi deținuți nu fuseseră plimbați continuu - așa cum s-a repetat mereu în zilele următoare în mass-media - în două TAB-uri din rațiuni de securitate.³ (³ Vezi ziarul Tineretul liber de la 20 martie-10 aprilie 1990. Primul-ministru Roman a spus într-un interviu pentru ziarul francez La Croix - evenements, din 30 decembrie 1989 că o unitate de paraşutişti era pregătită să-l elibereze pe conducător. Despre o asemenea tentativă nu există nici o dovadă.)După controlul medical, Ceaușescu - care-și trăsese din nou pe el paltonul gros - fusese adus într-o încăpere obscură a cazărmii și se așezase pe o bancă de lemn. În stînga lui se așezase Elena, îmbrăcată și ea în același mantou beige cu garnitură de blană neagră, care amintea de luxul de altădată, purtat de trei zile. Părul care-i atîrna în șuvițe drepte îl strînsese într-o basma înflorată de mătase. Pe una din mesele de lucru de culoare deschisă, în spatele căreia se înghesuise cuplul, se vedea poșeta Elenei și o mică pungă de plastic. În ea se găseau - după cum s-a aflat ulterior - medicamentele necesare tiranului, care era grav bolnav de diabet.
Doi apărători din oficiu, pe nume Teodorescu și Lucescu, se așezaseră într-o parte, în apropierea perechii tiranilor, cu toate că aceștia se opuseseră de repetate ori la prezența oricărei asistențe juridice. Cei doi apărători fuseseră aduși cîteva ore mai înainte cu elicopterul din capitală.
În stînga acuzaților luaseră loc, pe o estradă joasă de lemn, cinci militari cu chipuri severe. Completul de judecată era condus de generalul Costică Popa.⁴ (⁴ Generalul Popa a decedat la începutul lui martie 1990 prin „sinucidere”. Familia acestuia acuză guvernul de a-l fi împins pe general la acest pas funest. Vezi și ziarul Le Monde, Paris, din 6 martie 1990.)Alături de judecători apăruseră, în ultima clipă, trei figuranți, ca „reprezentanți ai poporului”. Rolul lor era să observe desfășurarea judecării detestaților dictatori. În timp ce majoritatea celor de față primiseră ordin să participe la acest proces improvizat, ultimii trei reprezentau singura parte vizibilă a camuflajului general în care se desfășurase „tele-procesul”. Era vorba de asistentul lui Iliescu, Voican-Voiculescu, delegat al „frontului”, colonelul securist Măgureanu și generalul Stănculescu, din partea armatei. Fostul ministru adjunct era singurul din sală, care-i cunoștea personal pe Ceaușești.
Apoi începuse procesul.
Pe peretele din spate al acestei săli de judecată, care era încălzită de o sobă veche de teracotă, vegheau trupe de comando ale securității în uniforme kaki asemănătoare celor ale armatei. Petlițele albastre care-i distingeau de militari, fuseseră și ele îndepărtate pentru a spori confuzia.⁵ (⁵ Vezi materialul documentar filmat, difuzat de TF1 la sfîrșitul lui aprilie 1990. Se vede clar la punerea cătușelor lui Ceaușescu că lipseau petlițele de la guler. Totuși croiala uniformelor securității se deosebea ușor de cea a armatei.)Procurorul civil, pe nume Dan Voinea începu cu constatarea, că, timp de 25 de ani, pe cînd perechea Ceaușescu trăise în luxul cel mai provocator, dînd recepții îmbelșugate, poporul primise doar 200 de grame salam lunar.
Politețea forțată a fostului regim fusese uitată. Acum Voinea îl luase pe dictator cu „tu ai înfometat populația”.
Ceaușescu îl întrerupse: „Eu nu recunosc ca instanță decît marea adunare națională. Am fost victima unei lovituri de stat.” Dar completul de judecată se făcuse că nu aude, în schimb ceruse să se dea citire actului de acuzare. Acesta cuprindea capetele de acuzare: genocid, abuz al autorității de stat, subminarea economiei și a bunurilor poporului, încercarea de a se sustrage răspunderii prin fugă și, în fine, însușirea a miliarde de dolari din averea țării. Articolele din codul penal invocate de procuror erau 162, 163, 165 și 357. Pentru toate acestea ceru pedeapsa cu moartea pentru ambii.
În acest timp, neexperimentatul cameraman Baiu filma neîncetat cu mîna tremurîndă. Procurorul, însă nu se oprise aici: îl mai acuză prin propoziții relativ incoerente, pe Ceaușescu de a fi provocat represiunea sîngeroasă din ultimele zile: „Astăzi există peste 64000 de morți în orașe. Tu ai aruncat întregul popor în sărăcia cea mai cumplită. Mulți din ei, chiar și oameni de știință, au fost nevoiți să părăsească țara. Cine sînt mercenarii străini care trag acum în popor? Cine i-a chemat?”
La această replică, interveni Elena, acuzîndu-l pe Voinea de provocare deschisă. Dar acesta, sarcastic, îi răspunde: „E vorbăreaţă savanta noastră, care nu e în stare nici să vorbească şi să citească!” Ceauşescu puse o mînă pe mîna ei, ca să o liniştească. Apoi repetă, privind spre judecători, că nu se va supune decît hotărîrii marii adunări naţionale. „Nu recunosc decît verdictul clasei muncitoare. În faţa acestui tribunal de complotişti nu voi declara nimic”, spuse conducătorul. „Voi i-aţi adus pe mercenari. Noi avem cu totul alte mijloace. Pe voi nu vă recunoaşte nimeni în această ţară. De aceea poporul luptă în continuare”, îi lămuri el pe foştii săi supuşi.
Din nou Elena se amestecă, cu vocea ridicată: „Aţi întrebat dacă eu sau soţul meu avem boli psihice. Asta e provocare ordinară”. Din nou dictatorul îi puse mîna pe braţ, încercînd s-o calmeze.
Dar Voinea, nu se lăsă: „Aţi spus că în această ţară există egalitate deplină. Dar văd acum, la televiziune, că fiica voastră Zoe, are un cîntar de aur, cu care cîntăreşte carnea de import, pe care i-o serveşte căţeluşului”. De îndată sări la el Elena şi iarăşi Ceauşescu încercă s-o îmbuneze. În schimb, el nu mai spuse nimic.
Interveni apoi unul din apărătorii din oficiu. „Dacă cei doi acuzaţi ar fi avut tulburări psihice ar mai fi putut fi salvaţi... Eu însă sînt martor că sînt vinovaţi... Completul de judecată aici de faţă este legal”.
Cînd procurorul începu cu un nou torent de acuzaţii scena deveni de-a dreptul tragic de absurdă. În timp ce Măgureanu, cu un aer absent, scria de zor pe un bloc de notiţe, Voinea continuase, deplîngînd „genocidul de la Timişoara şi Bucureşti”, moartea copiilor nevinovaţi, striviţi de şenilele tancurilor, şi vestea că s-ar fi furat „tuburile de oxigen” iar „depozitele de plasmă fuseseră aruncate în aer”.
În acest timp, Ceauşescu, demonstrativ, îşi privise de mai multe ori elegantul ceas-brăţară de aur.
La urmă, completul, în unanimitate, pronunţase pedeapsa cu moartea pentru amîndoi. Nicolae primi sentinţa cu un zîmbet distrat, frecîndu-şi încet degetele amorţite. Cînd actorii şi figuranţii muţi ai spectacolului politic ce durase trei ore începuseră să iasă din cameră, Ceauşescu îşi mai ridică o dată vocea, spunînd mîndru: „Mai bine mor onorabil decît să fiu tratat astfe”.
Cîţiva dintre membrii comando-ului se repeziseră asupra celor doi condamnaţi, legîndu-le mîinile la spate cu sfoară.
Elena şi de data asta se opuse, ţipînd: „Fiule, nu, nu, asta nu!” În schimb, Nicolae, se cufundase parcă într-o letargie, ca şi cînd nu ar mai fi perceput nimic.
Cîteva clipe mai tîrziu, după ce acuzaţii părăsiseră încăperea, în liniştea culoarului se auziseră focuri de arme. Cînd cameramanul se repezi pe culoar, cei doi erau întinşi pe jos, executaţi de securiştii în uniformă: la Elena, glonţul mortal fusese ţintit în ceafă, pe cînd la Ceauşescu nu se putea descoperi locul rănii.
Trupurile celor doi fură apoi ridicate, duse în curte şi depuse lîngă zidul gălbui-fumuriu, acolo unde fusese prevăzut să aibă loc execuţia. Camera de filmat fusese din nou pusă în funcţiune pentru a înregistra scena ce urma a fi difuzată, de fapt „a doua moarte”. După cîteva salve de foc, trase de aceaşi echipă de comando, se vedeau acum urmele gloanţelor pe zid. Ochiul obiectivului se apropiase apoi de cadavrele Ceauşeştilor, pe urma paşilor scîrţîitori ai medicului legist.
Pe Elena, întinsă pe partea stîngă, camera o filmă de la cap pînă la picioare, în timp ce medicul, cu o mişcare rapidă, îi ridicase capul, lăsîndu-l apoi să cadă. Pata de sînge care provenea de la rana mortală din ceafă era lungă şi aproape uscată. Nicolae Ceauşescu, care zăcea cu genunchii îndoiţi spre spate, a fost şi el fixat pe peliculă prim-plan.⁶ (⁶ Pe peliculă, se putea observa, după rafala prelungită de focuri, o dîră lungă de sînge, care se prelingea din ceafa Elenei Ceaușescu, în timp ce la față nu se vedea nici o rană. La Nicolae Ceaușescu, cu atît mai puțin se poate vedea vreo rană prin împușcare. Deducția logică este că ambii fuseseră asasinați încă dinainte.)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)