Ziua răzbunării

Moarte după-amiază
În decurs de numai trei zile, din fostul despot absolut nu mai rămăsese decît un biet bătrîn dezorientat. În aceste trei zile, paznicii perechii Ceaușescu îi ținuseră închiși în cazarmă unde nu duseseră lipsă de nimic și fuseseră mereu liniștiți cu promisiuni false. În ziua de 25 decembrie spre prînz, din „rațiuni pur regizorale” conducătorul fusese urcat într-un vehicul blindat, în scurt timp fiind însă dat jos din nou. În timp ce acesta cobora neținîndu-se bine pe picioare și îndreptîndu-și căciula neagră din astrahan, o cameră video era deja îndreptată spre el. Această cameră video îl va urmări, exceptînd cîteva întreruperi, pînă la moarte.
Aparatul de filmat Panasonic M7, un model pentru amatori, provenea din depozitele ministerului apărării și fusese folosit de maiorul Ion Baiu. Filmarea a continuat chiar și în clipa cînd un tînăr medic militar îi lua tensiunea artetială lui Ceaușescu. S-a putut vedea cum dictatorul, cu gesturi stîngace, și-a scos paltonul și a încercat chiar un început de zîmbet.
Apoi, rămas în costumul său cu vestă, cam șifonat, continuase să privească în gol, nemișcat.
La o jumătate de ceas după această vizită medicală degradantă, fostul secretar general și șef de stat a mai coborît o treaptă pe scara umilinței: din atotputernicul conducător rămăsese doar un acuzat.
Încă din ziua precedentă, 24 decembrie, la ministerul apărării se luase decizia să i se facă un proces scurt incomodului stăpînitor absolut al țării. Cu toate că Iliescu personal se opusese, în cursul celui de al doilea „consiliu de război” părerii generale de a-l lichida pe dictator într-un proces fulger, comandanții armatei, cît și cei ai securității insistaseră asupra acestei soluții, din motive lesne de înțeles. Omul pe care-l trădaseră trebuia să fie redus la tăcere. Stănculescu, primind însărcinarea de a pregăti acest proces, se pusese astfel definitiv în slujba noii puteri.¹ (¹ Vezi interviurile cu Brucan și Lupoi din martie 1990.)În dimineața procesului, Stănculescu alese pe magistrații militari care urmau să formeze completul de judecată și - ca precauție suplimentară - o unitate de parașutiști de protecție. În schimb Măgureanu, zburase încă de dimineață cu un elicopter la Tîrgoviște, unde începu îndată interogatoriul dur al celor doi Ceaușești. După cîte s-a aflat ulterior, tiranul ar fi fost chiar supus torturilor, pentru a-și divulga conturile de devize din băncile elvețiene.² (² Vezi mai multe relatări în presa franceză din mai 1990.)
Ca pregătire psihologică pentru popor, „frontul” difuză peste tot știrea că teroriștii pregăteau un atac general de eliberare a dictatorilor. În realitate, zilele de detenție de la Tîrgoviște, fosta cetate de scaun a Munteniei, decurseseră pînă în ziua procesului, în deplină liniște, fără vreun atac prin surprindere. Cu atît mai puțin cei doi deținuți nu fuseseră plimbați continuu - așa cum s-a repetat mereu în zilele următoare în mass-media - în două TAB-uri din rațiuni de securitate.³ (³ Vezi ziarul Tineretul liber de la 20 martie-10 aprilie 1990. Primul-ministru Roman a spus într-un interviu pentru ziarul francez La Croix - evenements, din 30 decembrie 1989 că o unitate de paraşutişti era pregătită să-l elibereze pe conducător. Despre o asemenea tentativă nu există nici o dovadă.)După controlul medical, Ceaușescu - care-și trăsese din nou pe el paltonul gros - fusese adus într-o încăpere obscură a cazărmii și se așezase pe o bancă de lemn. În stînga lui se așezase Elena, îmbrăcată și ea în același mantou beige cu garnitură de blană neagră, care amintea de luxul de altădată, purtat de trei zile. Părul care-i atîrna în șuvițe drepte îl strînsese într-o basma înflorată de mătase. Pe una din mesele de lucru de culoare deschisă, în spatele căreia se înghesuise cuplul, se vedea poșeta Elenei și o mică pungă de plastic. În ea se găseau - după cum s-a aflat ulterior - medicamentele necesare tiranului, care era grav bolnav de diabet.
Doi apărători din oficiu, pe nume Teodorescu și Lucescu, se așezaseră într-o parte, în apropierea perechii tiranilor, cu toate că aceștia se opuseseră de repetate ori la prezența oricărei asistențe juridice. Cei doi apărători fuseseră aduși cîteva ore mai înainte cu elicopterul din capitală.
În stînga acuzaților luaseră loc, pe o estradă joasă de lemn, cinci militari cu chipuri severe. Completul de judecată era condus de generalul Costică Popa.⁴ (⁴ Generalul Popa a decedat la începutul lui martie 1990 prin „sinucidere”. Familia acestuia acuză guvernul de a-l fi împins pe general la acest pas funest. Vezi și ziarul Le Monde, Paris, din 6 martie 1990.)Alături de judecători apăruseră, în ultima clipă, trei figuranți, ca „reprezentanți ai poporului”. Rolul lor era să observe desfășurarea judecării detestaților dictatori. În timp ce majoritatea celor de față primiseră ordin să participe la acest proces improvizat, ultimii trei reprezentau singura parte vizibilă a camuflajului general în care se desfășurase „tele-procesul”. Era vorba de asistentul lui Iliescu, Voican-Voiculescu, delegat al „frontului”, colonelul securist Măgureanu și generalul Stănculescu, din partea armatei. Fostul ministru adjunct era singurul din sală, care-i cunoștea personal pe Ceaușești.
Apoi începuse procesul.
Pe peretele din spate al acestei săli de judecată, care era încălzită de o sobă veche de teracotă, vegheau trupe de comando ale securității în uniforme kaki asemănătoare celor ale armatei. Petlițele albastre care-i distingeau de militari, fuseseră și ele îndepărtate pentru a spori confuzia.⁵ (⁵ Vezi materialul documentar filmat, difuzat de TF1 la sfîrșitul lui aprilie 1990. Se vede clar la punerea cătușelor lui Ceaușescu că lipseau petlițele de la guler. Totuși croiala uniformelor securității se deosebea ușor de cea a armatei.)Procurorul civil, pe nume Dan Voinea începu cu constatarea, că, timp de 25 de ani, pe cînd perechea Ceaușescu trăise în luxul cel mai provocator, dînd recepții îmbelșugate, poporul primise doar 200 de grame salam lunar.
Politețea forțată a fostului regim fusese uitată. Acum Voinea îl luase pe dictator cu „tu ai înfometat populația”.
Ceaușescu îl întrerupse: „Eu nu recunosc ca instanță decît marea adunare națională. Am fost victima unei lovituri de stat.” Dar completul de judecată se făcuse că nu aude, în schimb ceruse să se dea citire actului de acuzare. Acesta cuprindea capetele de acuzare: genocid, abuz al autorității de stat, subminarea economiei și a bunurilor poporului, încercarea de a se sustrage răspunderii prin fugă și, în fine, însușirea a miliarde de dolari din averea țării. Articolele din codul penal invocate de procuror erau 162, 163, 165 și 357. Pentru toate acestea ceru pedeapsa cu moartea pentru ambii.
În acest timp, neexperimentatul cameraman Baiu filma neîncetat cu mîna tremurîndă. Procurorul, însă nu se oprise aici: îl mai acuză prin propoziții relativ incoerente, pe Ceaușescu de a fi provocat represiunea sîngeroasă din ultimele zile: „Astăzi există peste 64000 de morți în orașe. Tu ai aruncat întregul popor în sărăcia cea mai cumplită. Mulți din ei, chiar și oameni de știință, au fost nevoiți să părăsească țara. Cine sînt mercenarii străini care trag acum în popor? Cine i-a chemat?”
La această replică, interveni Elena, acuzîndu-l pe Voinea de provocare deschisă. Dar acesta, sarcastic, îi răspunde: „E vorbăreaţă savanta noastră, care nu e în stare nici să vorbească şi să citească!” Ceauşescu puse o mînă pe mîna ei, ca să o liniştească. Apoi repetă, privind spre judecători, că nu se va supune decît hotărîrii marii adunări naţionale. „Nu recunosc decît verdictul clasei muncitoare. În faţa acestui tribunal de complotişti nu voi declara nimic”, spuse conducătorul. „Voi i-aţi adus pe mercenari. Noi avem cu totul alte mijloace. Pe voi nu vă recunoaşte nimeni în această ţară. De aceea poporul luptă în continuare”, îi lămuri el pe foştii săi supuşi.
Din nou Elena se amestecă, cu vocea ridicată: „Aţi întrebat dacă eu sau soţul meu avem boli psihice. Asta e provocare ordinară”. Din nou dictatorul îi puse mîna pe braţ, încercînd s-o calmeze.
Dar Voinea, nu se lăsă: „Aţi spus că în această ţară există egalitate deplină. Dar văd acum, la televiziune, că fiica voastră Zoe, are un cîntar de aur, cu care cîntăreşte carnea de import, pe care i-o serveşte căţeluşului”. De îndată sări la el Elena şi iarăşi Ceauşescu încercă s-o îmbuneze. În schimb, el nu mai spuse nimic.
Interveni apoi unul din apărătorii din oficiu. „Dacă cei doi acuzaţi ar fi avut tulburări psihice ar mai fi putut fi salvaţi... Eu însă sînt martor că sînt vinovaţi... Completul de judecată aici de faţă este legal”.
Cînd procurorul începu cu un nou torent de acuzaţii scena deveni de-a dreptul tragic de absurdă. În timp ce Măgureanu, cu un aer absent, scria de zor pe un bloc de notiţe, Voinea continuase, deplîngînd „genocidul de la Timişoara şi Bucureşti”, moartea copiilor nevinovaţi, striviţi de şenilele tancurilor, şi vestea că s-ar fi furat „tuburile de oxigen” iar „depozitele de plasmă fuseseră aruncate în aer”.
În acest timp, Ceauşescu, demonstrativ, îşi privise de mai multe ori elegantul ceas-brăţară de aur.
La urmă, completul, în unanimitate, pronunţase pedeapsa cu moartea pentru amîndoi. Nicolae primi sentinţa cu un zîmbet distrat, frecîndu-şi încet degetele amorţite. Cînd actorii şi figuranţii muţi ai spectacolului politic ce durase trei ore începuseră să iasă din cameră, Ceauşescu îşi mai ridică o dată vocea, spunînd mîndru: „Mai bine mor onorabil decît să fiu tratat astfe”.
Cîţiva dintre membrii comando-ului se repeziseră asupra celor doi condamnaţi, legîndu-le mîinile la spate cu sfoară.
Elena şi de data asta se opuse, ţipînd: „Fiule, nu, nu, asta nu!” În schimb, Nicolae, se cufundase parcă într-o letargie, ca şi cînd nu ar mai fi perceput nimic.

Cîteva clipe mai tîrziu, după ce acuzaţii părăsiseră încăperea, în liniştea culoarului se auziseră focuri de arme. Cînd cameramanul se repezi pe culoar, cei doi erau întinşi pe jos, executaţi de securiştii în uniformă: la Elena, glonţul mortal fusese ţintit în ceafă, pe cînd la Ceauşescu nu se putea descoperi locul rănii.
Trupurile celor doi fură apoi ridicate, duse în curte şi depuse lîngă zidul gălbui-fumuriu, acolo unde fusese prevăzut să aibă loc execuţia. Camera de filmat fusese din nou pusă în funcţiune pentru a înregistra scena ce urma a fi difuzată, de fapt „a doua moarte”. După cîteva salve de foc, trase de aceaşi echipă de comando, se vedeau acum urmele gloanţelor pe zid. Ochiul obiectivului se apropiase apoi de cadavrele Ceauşeştilor, pe urma paşilor scîrţîitori ai medicului legist.
Pe Elena, întinsă pe partea stîngă, camera o filmă de la cap pînă la picioare, în timp ce medicul, cu o mişcare rapidă, îi ridicase capul, lăsîndu-l apoi să cadă. Pata de sînge care provenea de la rana mortală din ceafă era lungă şi aproape uscată. Nicolae Ceauşescu, care zăcea cu genunchii îndoiţi spre spate, a fost şi el fixat pe peliculă prim-plan.⁶ (⁶ Pe peliculă, se putea observa, după rafala prelungită de focuri, o dîră lungă de sînge, care se prelingea din ceafa Elenei Ceaușescu, în timp ce la față nu se vedea nici o rană. La Nicolae Ceaușescu, cu atît mai puțin se poate vedea vreo rană prin împușcare. Deducția logică este că ambii fuseseră asasinați încă dinainte.)