Deschiderea noului an universitar 1945-1946 la Facultatea de Agronomie din Cluj s-a făcut după vechea tradiție de dinainte de război, cu slujba religioasa oficiată de către un preot din Mănăștur și în prezența unor invitați de onoare. Au participat la festivitate ambii episcopi români, Iuliu Hossu și Nicolae Colan, generalul Atanasiu, consulul englez și o mulțime de locuitori, țărani și tîrgoveți din Mănășturul românesc, din care simțeam că făceam și noi, studenții, parte.
Era o însuflețire generală. Facultatea se întorcea după cinci ani de refugiu de la Timișoara, unde trăise tot timpul cu dorul întoarcerii la vechea matcă. A vorbit decanul, a vorbit un student, a vorbit apoi un țăran mănășturean cu vorbe puține, pe care le rețin și acum: „Bine-ați venit, dragii mei, că ne-a fost urît fără voi” S-a cîntat, s-a intonat de vreo trei ori Imnul regal. Era atîta înălțare sufletească, atîta duioșie pornită de la toate cadrele universitare (profesori, asistenți, laboranți), cu ochii strălucind de lacrimi și de emoție, ce ne cuprindea treptat și pe noi, studenții, care nu fusesem niciodată la Cluj. Luați de avîntul momentului, uitasem că mai exista pe lume un guvern Groza, că numai la cîteva sute de metri se aflau unități ale armatei roșii și că întreg Clujul era condus și administrat de „partidul comunist din România" și că de la primii pași făcuți în Cluj, am fost primiți cu dușmănie. Gîndurile ni se îndreptau spre viitor, spre un viitor luminos pentru România, ai cărei copii ne simțeam a fi.
Eram prima unitate de învățămînt superior, ce se întorcea acasă mai întîi cu sufletul. Aparatura laboratoarelor, mobilierul, nu puteau fi aduse încă. Sălile de cursuri erau pline de moloz, geamurile sparte, curtea murdară. Am pus cu toții mîna pe unelte și am făcut curățenie. Studenții dormeau pe paie în cămin, unde ne înghesuisem cu toții. Profesorii nu-și putuseră găsi locuință în oraș și se așezară cum putură în clădirile din jurul facultății, cu familiile lor, asistenții necăsătoriți se aciuiră în mansardele de deasupra clădirii principale. Severii profesori, cum îi cunoscusem la Timișoara, se transformaseră în prieteni și părinți, cu care te întîlneai zi de zi, ceas de ceas, la cursuri, la masă, (mîncau și ei la cantina noastră), la lucrări practice și la discuții și povești în serile calde pe băncile din parcul din curtea facultății.Se crease o adevărată atmosferă de familie, care mai dăinuia încă în anul 1948, la dezmembrarea facultății. Așa se explică de ce doi dintre profesori, Martinovici (de economie agrară), cel care-și împărțea leafa studenților, așa ca să nu se știe, motivînd că el e singur și bătrîn, și Mihail Șerban (de economie politică), fost ministru în Consiliul dirigent de la Alba Iulia, cel care pînă în ultima zi de curs nu pregeta să atace de la catedră totalitarismul comunist, care, dacă se va instaura în țara noastră, va aduce aceeasi noapte ca și în Rusia, ambii murind, au lăsat cu limbă de moarte să fie îngropați în grădina facultății, să rămînă pe veci în mijlocul studenților.
Și era nevoie de această atmosferă, pentru a putea face față valului de ură, cu care ne înconjurau autoritățile din Cluj. Aici, după îndepărtarea frontului, toate bandele de zdrențăroși care își făcuseră de cap sub stăpînirea lui Horthy se vopsiseră peste noapte în cei mai înflăcărați comuniști, socialiști și madosiști, puseră mîna pe toată viața economică (economatele de tristă amintire), politică și socială din oraș, se purtau dușmănos și arogant, încurajați de autoritățile de ocupație sovietică din localitate. Mai ales în poliție își găsiseră acești declasați locul - de la șefi pînă la ultimul polițai. Șeful guvernului, Petru Groza, venit la Cluj, a consfințit această situație și, de la vizita lui, starea a devenit și mai încordată. Pînă la venirea noastră, rezistența românească era dusă de mănăștureni, care nu puteau pricepe cum, acum cînd Ardealul era eliberat, să mai fie siliți să îndure aceleași umilințe ca sub horthiști. Uneori, pe Calea Moților se dădeau adevărate bătălii de stradă între polițiști (ajutați de niște indivizi dubioși) și mănăștureni (ajutați de studenții noștri). Cu vremea se stabilise un echilibru de forțe chiar în fața porților de fier ale facultății noastre. Singur sau în grupuri mici, nu puteai îndrăzni să mergi în oraș, mai ales seara, dar nici picior de polițai nu îndrăznea să intre în Mănăștur. În aceste condiții a apărut pe zidurile clădirii istorice, unde în 1437 s-a facut armistițiul dintre răsculații țărani și nobilii maghiari, inscripția: „Pînă aici democrația, de-aici Mănășturul”, inscripție prin care oamenii acestui colț de țară băgau în aceeași oală guvern, comuniști, polițai, armata străină de ocupație și toate minciunile și relele, cu care Dumnezeu avea să ne pedepsească pe noi românii, cine știe pentru cît timp. Astăzi, în 1989, Mănășturul nu mai există. Gospodăriile și căsuțele cu grădini și pomi au fost distruse de buldozere.
Oamenii au fost împrăștiați cu ură în blocurile de beton cenușiu ale orașului. Preoții și călugării de la mănăstirea „Calvaria” au fost arestați și duși cine știe unde. Singură biserica mănăstirii mai străjuiește pe un dîmb cu rîpi galbene, gata-gata să se prăvale, ca un Crist răstîgnit și învechit de vînturi și ploi, imagine simbol al unui întreg popor badjocorit și uitat.
Era o însuflețire generală. Facultatea se întorcea după cinci ani de refugiu de la Timișoara, unde trăise tot timpul cu dorul întoarcerii la vechea matcă. A vorbit decanul, a vorbit un student, a vorbit apoi un țăran mănășturean cu vorbe puține, pe care le rețin și acum: „Bine-ați venit, dragii mei, că ne-a fost urît fără voi” S-a cîntat, s-a intonat de vreo trei ori Imnul regal. Era atîta înălțare sufletească, atîta duioșie pornită de la toate cadrele universitare (profesori, asistenți, laboranți), cu ochii strălucind de lacrimi și de emoție, ce ne cuprindea treptat și pe noi, studenții, care nu fusesem niciodată la Cluj. Luați de avîntul momentului, uitasem că mai exista pe lume un guvern Groza, că numai la cîteva sute de metri se aflau unități ale armatei roșii și că întreg Clujul era condus și administrat de „partidul comunist din România" și că de la primii pași făcuți în Cluj, am fost primiți cu dușmănie. Gîndurile ni se îndreptau spre viitor, spre un viitor luminos pentru România, ai cărei copii ne simțeam a fi.
Eram prima unitate de învățămînt superior, ce se întorcea acasă mai întîi cu sufletul. Aparatura laboratoarelor, mobilierul, nu puteau fi aduse încă. Sălile de cursuri erau pline de moloz, geamurile sparte, curtea murdară. Am pus cu toții mîna pe unelte și am făcut curățenie. Studenții dormeau pe paie în cămin, unde ne înghesuisem cu toții. Profesorii nu-și putuseră găsi locuință în oraș și se așezară cum putură în clădirile din jurul facultății, cu familiile lor, asistenții necăsătoriți se aciuiră în mansardele de deasupra clădirii principale. Severii profesori, cum îi cunoscusem la Timișoara, se transformaseră în prieteni și părinți, cu care te întîlneai zi de zi, ceas de ceas, la cursuri, la masă, (mîncau și ei la cantina noastră), la lucrări practice și la discuții și povești în serile calde pe băncile din parcul din curtea facultății.Se crease o adevărată atmosferă de familie, care mai dăinuia încă în anul 1948, la dezmembrarea facultății. Așa se explică de ce doi dintre profesori, Martinovici (de economie agrară), cel care-și împărțea leafa studenților, așa ca să nu se știe, motivînd că el e singur și bătrîn, și Mihail Șerban (de economie politică), fost ministru în Consiliul dirigent de la Alba Iulia, cel care pînă în ultima zi de curs nu pregeta să atace de la catedră totalitarismul comunist, care, dacă se va instaura în țara noastră, va aduce aceeasi noapte ca și în Rusia, ambii murind, au lăsat cu limbă de moarte să fie îngropați în grădina facultății, să rămînă pe veci în mijlocul studenților.
Și era nevoie de această atmosferă, pentru a putea face față valului de ură, cu care ne înconjurau autoritățile din Cluj. Aici, după îndepărtarea frontului, toate bandele de zdrențăroși care își făcuseră de cap sub stăpînirea lui Horthy se vopsiseră peste noapte în cei mai înflăcărați comuniști, socialiști și madosiști, puseră mîna pe toată viața economică (economatele de tristă amintire), politică și socială din oraș, se purtau dușmănos și arogant, încurajați de autoritățile de ocupație sovietică din localitate. Mai ales în poliție își găsiseră acești declasați locul - de la șefi pînă la ultimul polițai. Șeful guvernului, Petru Groza, venit la Cluj, a consfințit această situație și, de la vizita lui, starea a devenit și mai încordată. Pînă la venirea noastră, rezistența românească era dusă de mănăștureni, care nu puteau pricepe cum, acum cînd Ardealul era eliberat, să mai fie siliți să îndure aceleași umilințe ca sub horthiști. Uneori, pe Calea Moților se dădeau adevărate bătălii de stradă între polițiști (ajutați de niște indivizi dubioși) și mănăștureni (ajutați de studenții noștri). Cu vremea se stabilise un echilibru de forțe chiar în fața porților de fier ale facultății noastre. Singur sau în grupuri mici, nu puteai îndrăzni să mergi în oraș, mai ales seara, dar nici picior de polițai nu îndrăznea să intre în Mănăștur. În aceste condiții a apărut pe zidurile clădirii istorice, unde în 1437 s-a facut armistițiul dintre răsculații țărani și nobilii maghiari, inscripția: „Pînă aici democrația, de-aici Mănășturul”, inscripție prin care oamenii acestui colț de țară băgau în aceeași oală guvern, comuniști, polițai, armata străină de ocupație și toate minciunile și relele, cu care Dumnezeu avea să ne pedepsească pe noi românii, cine știe pentru cît timp. Astăzi, în 1989, Mănășturul nu mai există. Gospodăriile și căsuțele cu grădini și pomi au fost distruse de buldozere.
Oamenii au fost împrăștiați cu ură în blocurile de beton cenușiu ale orașului. Preoții și călugării de la mănăstirea „Calvaria” au fost arestați și duși cine știe unde. Singură biserica mănăstirii mai străjuiește pe un dîmb cu rîpi galbene, gata-gata să se prăvale, ca un Crist răstîgnit și învechit de vînturi și ploi, imagine simbol al unui întreg popor badjocorit și uitat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu