Școala de spioni din Brănești

Mașina a părăsit Bucureștiul în viteză. Gata cu blocurile monotone, uniforme, de pe marginea străzilor, gata cu cozile interminabile din fața magazinelor și cu oamenii cărînd sacoșele pentru cumpărături, unde îndesaseră tot ce reușiseră să cumpere în acea zi. Acum eram la țară, unde căsuțe sărăcăcioase se înălțau de o parte și de alta a drumului, iar oameni obosiți își tîrau picioarele pe trotuarele noroioase. Din cînd în cînd, puteai vedea o bodegă, de care se sprijineau tot felul de bețivi.
- 62B, comunică poziția ta, te rog, pentru bază, s-a auzit vocea lui Pop la radiotelefonul DIE.
Codul meu era 62, iar 62B era pentru șoferul meu.
- 62B e la cinci minute de 805.
- 62B, te rog spune-i lui 62 să telefoneze la 102 de la 805, a terminat Pop, spunîndu-mi să-i telefonez Elenei după ce ajung la școală.
Curînd, mașina a luat-o pe un drum cu un indicator rotund, fluorescent „NU INTRAȚI”. La capătul acestui drum era un grup de clădiri înconjurate de antene cu frecvență scurtă, gigantic omnidirecționale și logaritmic periodice, fiecare avînd în vîrf o lumină roșie. Școala DIE funcționa sub masca unui centru de radiocomunicații civile. Antenele dimprejur aparțineau, totuși, de noul centru național pentru comunicații cifrate din cadrul DIE, care erau folosite de asemenea de către ministerul afacerilor externe, ministerul comerțului exterior și ministerul apărării naționale, precum și de către comitetul central al partidului comunist român, întinzîndu-se pînă la cele mai îndepărtate ambasade din străinătate.
Școala era un alt proiect la care am petrecut ani în șir. Pînă la mijlocul anilor '60, DIE, asemeni oricărui alt serviciu de spionaj extern din cadrul blocului sovietic, își trimitea ofițerii la o școală specială de doi ani din Moscova. În cursuri separate pentru fiecare țară, învățau două limbi străine, tainele de bază ale spionajului în stil sovietic și folosirea echipamentului de spionaj fabricat în URSS. În 1964, conducătorul român de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, mi-a cerut să creez o școală similară în România. La început, a fost amplasată la Snagov. Cîțiva ani mai tîrziu, cînd Bucureștiul s-a hotărît să bruieze posturile de radio occidentale, școala DIE a fost mutată în uriașul centru național de bruiaj de la Brănești, unde erau satisfăcute toate condițiile. În decursul anilor, noua școală a fost considerată mai degrabă o stațiune decît un campus universitar. Acolo, studenții trăiesc exact ca americanii, francezii, germanii, și așa mai departe. Aveau la dispoziție terenuri de golf și de tenis, cluburi de înot, săli de cinema unde rulau filme în limbi străine, precum și restaurante cu autoservire, totul ca în occident. Studenții trebuiau să se identifice cu această atmosferă și să trăiască exact ca într-o țară străină, îmbrăcîndu-se și vorbind ca băștinașii. Cînd mașina mea s-a apropiat poarta masivă de metal s-a deschis automat. Evident, școala urmărise mașina noastră prin intermediul camerelor video ascunse, instalate pretutindeni. Am fost întîmpinat de către directorul adjunct al școlii, un colonel, la intrarea în clădirea principală.
- Tovarășe general, profesorii și studenții școlii DIE lucrează după programul stabilit! a raportat formal.
Din biroul directorului i-am telefonat Elenei.
- Bună, scumpule, am auzit-o spunînd cu drăgălășenie. Mîine ai vrea tu să-mi aduci dosarul încuiatei ăleia de bașoldine, aia pe care ai ajutat-o să mai trăiască atunci cînd a venit acilea ultima dată?
- Da, tovarășă Elena. Am înțeles.
Știa că am înțeles că se referă la Golda Meir.
- Și să n-o uiți nici pe hoașca bătrînă.
- Aceasta era doamna Maurer.
- E în servietă, am răspuns.
- Bun. Ne vedem mîine. Pa.
Înainte de a pleca împreună cu Olcescu, ca să mă uit la „bomboanele” lui, i-am telefonat lui Pop și i-am spus să pregătească pentru dimineața următoare dosarul Goldei Meir. Nu era de aceeași factură ca Elena. Modestia și modul de viață cumpătat al Goldei Meir nu i se potriveau. Dar ascensiunea Goldei Meir la funcția de putere supremă în Israel o fascina totuși. Încă de cînd Elena a cunoscut-o pe Isabel Peron în timpul unei vizite în Argentina, în 1973, a fost fascinată de liderii politici femei. Cînd Isabel a devenit președintă a Argentinei, am auzit-o spunînd pe Elena, ca și cum ar fi spus pentru sine: „Dacă o curvă dintr-un bar de noapte din Caracas a reușit s-o facă, de ce nu și o savantă?”