daniela capitan: 2011

sâmbătă, 31 decembrie 2011

Testînd tancul furat

- Am scos aproape totul din cutii și am depus pe mesele din muzeul militar, m-a informat Olcescu, atunci cînd, în cele din urmă, l-am întîlnit.
„Muzeul militar” conținea totul despre forța militară a NATO, de la modelele de serie ale avioanelor militare occidentale și portavioanele vîndute în occident ca jucării pentru copii, pînă la ultimele noutăți de aparatură tehnică militară, pe care DIE reușise să le achiziționeze prin contrabandă.
Principala încăpere a muzeului era acum plină cu mesele pe care Olcescu le aranjase într-o ordine desăvîrșită. Erau cîteva zeci de pistoale, puști, mitraliere și puști-mitraliere din Germania Federală, Belgia, Franța, Italia, Anglia, Japonia și Statele Unite, pe care le despachetase din cutiile de la „Annette”. Totuși, erau multe exemplare și din Israel. Alte mese erau pline cu echipament de amplificare cu infraroșii pe timp de noapte pentru infanterie, artilerie și mașini blindate. Era, de asemenea, o pușcă de precizie înzestrată cu echipament vizual pentru uz nocturn. Ceaușescu vrusese una ca aceasta pentru zilele cînd mergea la vînătoare dis-de-dimineață, cînd își fac apariția urșii, dar nu pot fi văzuți din cauza întunericului. Într-un colț, era o instalație radar mobilă de fabricație americană. În celălalt, un aparat laser american pentru tancuri. Într-o cameră separată, era împrăștiat un centru complet de comandă computerizată pentru artilerie.
- Tancul e lîngă poligonul de trageri, mi-a spus Olcescu. În exterior era plin de sînge - ăștia nu se predau cu una cu două! Dar acum e spălat și curat. Poate că e tocmai ce caută tovarășul ca să exporte în lumea a treia - e de mărime potrivită, rapid și construit pentru zonele cu climă caldă.
Tancul era într-adevăr „cald” încă, așa cum spusese „Annette”. O pereche de ochelari zăcea pe jos, evident pierdută atunci cînd șoferul a fost ucis. O mănușă se odihnea pe un raft; cealaltă era probabil pe mînă. Mitraliera era încărcată cu muniții. Pe un transportor, cîteva grenade așteptau să explodeze. Am pornit motorul și am început să conduc tancul prin împrejurimi. Mergea mult mai repede decît m-am așteptat. Am încercat să văd cum funcționează mitraliera, dar n-am priceput o iotă din ce aveam în fața ochilor.
- Cheamă tehnicianul, am ordonat, oprind motorul.
Sandvișuri și bere mă așteptau în biroul directorului. Pe cînd mă pregăteam să plec, tehnicianul a venit în fugă. Arăta neobișnuit de palid.
- Mitraliera era încărcată! a raportat.
Înainte de nouă și jumătate am ajuns la reședința lui Ceaușescu.
Era în curte, plimbîndu-se cu pași repezi pe potecile iluminate numai de felinare. M-am alăturat potrivindu-mi pașii cu ai lui și i-am raportat tot ce aflasem.
- În regulă. „Annette” muncește pe brînci. Mă răsplătește pentru tot ce-am făcut pentru el.
Ceaușescu are o fire conspirativă, dar nu dă prea multă atenție detaliilor - fiind exact genul lui „Annette”.
- Vreau să organizez o expoziție militară pentru cînd o să ne întoarcem din America, a continuat. Pe de o parte să se vadă toate echipamentele militare pe care le-am produs, bazate pe spionaj tehnologic. Pe de altă parte să se vadă toate mostrele de echipament militar pe care le-am obținut de la „Annette” și toate celelalte, nefolosite încă la fabricarea de noi arme, astfel încît să ne putem hotărî asupra celor care merită. S-ar cuveni să inoculăm în mintea tuturor că armele trebuie să devină produsul nostru numărul unu și că spionajul trebuie să fie principala lui sursă de inspirație. Înțelegi ce-ți spun?
- Da, tovarășe.
- Cînd pleci la Washington?
- În prima zi din săptămîna viitoare.
- În drumul tău, fă o escală la Bonn și vezi dacă nu cumva poți să-l convingi pe Brandt să-i dea lui Arafat o mînă de ajutor. Îți voi da un mesaj din partea mea, prin care îl invit pe Brandt la București ca oaspete particular. S-ar putea să ajute.
Brusc și fără vreo legătură aparentă, Ceaușescu a izbucnit:
- Banii evreilor cuceresc America tot mai mult. Dacă nu vor fi opriți, conspirația sionistă va cuceri în curînd toată lumea capitalistă.
După un moment de pauză, a continuat:
- M-am săturat de toate tertipurile astea pentru a-i lăsa pe evrei să emigreze din România. Ei - sînt - cetățenii - mei. Nu - sînt - americani! a rostit intenționat cu emfază, însoținînd fiecare cuvînt cu cîte un gest făcut cu mîna dreaptă.
Știu că în acea după-amiază, Ceaușescu avusese o întîlnire confidențială cu președintele congresului mondial al evreilor, Nahum Goldmann.
- E o întreagă conspirație împotriva independenței României și a prestigiului meu personal. Nu mă pot lupta cu sioniștii pe față - Arafat și „Annette” trebuie să se ocupe de treaba asta. Dar trebuie să-i ajutăm mai mult decît pînă acum.
Întorcîndu-se pe călcîie, a plecat brusc la cinematograful său.

vineri, 30 decembrie 2011

Școala de spioni din Brănești

Mașina a părăsit Bucureștiul în viteză. Gata cu blocurile monotone, uniforme, de pe marginea străzilor, gata cu cozile interminabile din fața magazinelor și cu oamenii cărînd sacoșele pentru cumpărături, unde îndesaseră tot ce reușiseră să cumpere în acea zi. Acum eram la țară, unde căsuțe sărăcăcioase se înălțau de o parte și de alta a drumului, iar oameni obosiți își tîrau picioarele pe trotuarele noroioase. Din cînd în cînd, puteai vedea o bodegă, de care se sprijineau tot felul de bețivi.
- 62B, comunică poziția ta, te rog, pentru bază, s-a auzit vocea lui Pop la radiotelefonul DIE.
Codul meu era 62, iar 62B era pentru șoferul meu.
- 62B e la cinci minute de 805.
- 62B, te rog spune-i lui 62 să telefoneze la 102 de la 805, a terminat Pop, spunîndu-mi să-i telefonez Elenei după ce ajung la școală.
Curînd, mașina a luat-o pe un drum cu un indicator rotund, fluorescent „NU INTRAȚI”. La capătul acestui drum era un grup de clădiri înconjurate de antene cu frecvență scurtă, gigantic omnidirecționale și logaritmic periodice, fiecare avînd în vîrf o lumină roșie. Școala DIE funcționa sub masca unui centru de radiocomunicații civile. Antenele dimprejur aparțineau, totuși, de noul centru național pentru comunicații cifrate din cadrul DIE, care erau folosite de asemenea de către ministerul afacerilor externe, ministerul comerțului exterior și ministerul apărării naționale, precum și de către comitetul central al partidului comunist român, întinzîndu-se pînă la cele mai îndepărtate ambasade din străinătate.
Școala era un alt proiect la care am petrecut ani în șir. Pînă la mijlocul anilor '60, DIE, asemeni oricărui alt serviciu de spionaj extern din cadrul blocului sovietic, își trimitea ofițerii la o școală specială de doi ani din Moscova. În cursuri separate pentru fiecare țară, învățau două limbi străine, tainele de bază ale spionajului în stil sovietic și folosirea echipamentului de spionaj fabricat în URSS. În 1964, conducătorul român de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, mi-a cerut să creez o școală similară în România. La început, a fost amplasată la Snagov. Cîțiva ani mai tîrziu, cînd Bucureștiul s-a hotărît să bruieze posturile de radio occidentale, școala DIE a fost mutată în uriașul centru național de bruiaj de la Brănești, unde erau satisfăcute toate condițiile. În decursul anilor, noua școală a fost considerată mai degrabă o stațiune decît un campus universitar. Acolo, studenții trăiesc exact ca americanii, francezii, germanii, și așa mai departe. Aveau la dispoziție terenuri de golf și de tenis, cluburi de înot, săli de cinema unde rulau filme în limbi străine, precum și restaurante cu autoservire, totul ca în occident. Studenții trebuiau să se identifice cu această atmosferă și să trăiască exact ca într-o țară străină, îmbrăcîndu-se și vorbind ca băștinașii. Cînd mașina mea s-a apropiat poarta masivă de metal s-a deschis automat. Evident, școala urmărise mașina noastră prin intermediul camerelor video ascunse, instalate pretutindeni. Am fost întîmpinat de către directorul adjunct al școlii, un colonel, la intrarea în clădirea principală.
- Tovarășe general, profesorii și studenții școlii DIE lucrează după programul stabilit! a raportat formal.
Din biroul directorului i-am telefonat Elenei.
- Bună, scumpule, am auzit-o spunînd cu drăgălășenie. Mîine ai vrea tu să-mi aduci dosarul încuiatei ăleia de bașoldine, aia pe care ai ajutat-o să mai trăiască atunci cînd a venit acilea ultima dată?
- Da, tovarășă Elena. Am înțeles.
Știa că am înțeles că se referă la Golda Meir.
- Și să n-o uiți nici pe hoașca bătrînă.
- Aceasta era doamna Maurer.
- E în servietă, am răspuns.
- Bun. Ne vedem mîine. Pa.
Înainte de a pleca împreună cu Olcescu, ca să mă uit la „bomboanele” lui, i-am telefonat lui Pop și i-am spus să pregătească pentru dimineața următoare dosarul Goldei Meir. Nu era de aceeași factură ca Elena. Modestia și modul de viață cumpătat al Goldei Meir nu i se potriveau. Dar ascensiunea Goldei Meir la funcția de putere supremă în Israel o fascina totuși. Încă de cînd Elena a cunoscut-o pe Isabel Peron în timpul unei vizite în Argentina, în 1973, a fost fascinată de liderii politici femei. Cînd Isabel a devenit președintă a Argentinei, am auzit-o spunînd pe Elena, ca și cum ar fi spus pentru sine: „Dacă o curvă dintr-un bar de noapte din Caracas a reușit s-o facă, de ce nu și o savantă?”